„Nepăsarea unei Mame: Acum Își Acuză Copiii că Sunt Fără Inimă”

Crescând într-un mic oraș din România, eu și sora mea, Ana, ne-am simțit mereu pe cont propriu. Mama noastră, Maria, era asistentă socială și își petrecea majoritatea timpului ajutând alte familii. Deși munca ei era nobilă, a avut un cost semnificativ pentru propria ei familie. Maria era mai implicată în problemele străinilor decât în viețile propriilor ei copii.

De când îmi amintesc, eu și Ana a trebuit să ne descurcăm singure. Tatăl nostru ne-a părăsit când eram foarte mici, iar absența mamei era palpabilă. Pleca devreme dimineața și se întorcea târziu noaptea, adesea prea obosită pentru a ne întreba cum ne-a fost ziua. Mesele erau rareori gătite; trăiam din mâncăruri la microunde și ce gustări găseam prin cămară.

Școala a fost o provocare pentru amândouă. Fără niciun fel de îndrumare sau sprijin, ne-am chinuit academic. Temele erau un concept străin, iar conferințele cu părinții erau inexistente. Îmi amintesc o dată în clasa a cincea când aveam un proiect la științe de predat. Am cerut ajutorul mamei, dar ea era prea ocupată să se pregătească pentru o întâlnire cu o familie cu probleme. Am stat toată noaptea încercând să mă descurc singură, doar pentru a primi o notă proastă.

Eu și Ana am devenit sistemul de sprijin una pentru cealaltă. Am învățat să gătim mese simple, ne ajutam la teme și chiar am luat joburi part-time pentru a cumpăra lucrurile de care aveam nevoie. În ciuda eforturilor noastre, golul emoțional lăsat de nepăsarea mamei era ceva ce nu puteam umple.

Pe măsură ce am crescut, resentimentul față de mama noastră s-a adâncit. Maria se lăuda adesea cu viețile pe care le-a schimbat prin munca ei, complet inconștientă de faptul că propriii ei copii se chinuiau. Le povestea oricui ar fi ascultat despre adolescenții cu probleme pe care i-a ajutat să se redreseze, în timp ce eu și Ana eram lăsate să navigăm prin adolescență fără nicio îndrumare.

Când a venit timpul pentru facultate, niciuna dintre noi nu a primit vreun sprijin din partea mamei. Amândouă am lucrat în mai multe locuri pentru a plăti taxele și cheltuielile de trai. Povara financiară era imensă, dar povara emoțională era și mai mare. Ne uitam cum părinții prietenilor noștri îi ajutau să se mute în cămine, le trimiteau pachete și participau la absolvire. Mama noastră nici măcar nu știa la ce facultate mergem.

Anii au trecut și eu și Ana ne-am construit propriile vieți. Am absolvit amândouă, ne-am găsit joburi și ne-am întemeiat familii. Relația noastră cu mama a rămas tensionată. Ocazional ne suna, dar conversațiile erau mereu superficiale. Nu întreba niciodată despre viețile noastre sau cum ne descurcăm; era mereu vorba despre ultima ei poveste de succes la muncă.

Într-o zi, din senin, Maria m-a sunat plângând. Se pensionase și se simțea singură. Se plângea că eu și Ana suntem fără inimă pentru că nu o vizităm sau nu o includem în viețile noastre. Era ca și cum ar fi uitat complet anii de nepăsare pe care i-am îndurat. Am încercat să-i explic cum absența ei ne-a afectat, dar a refuzat să asculte. A închis telefonul, numindu-ne nerecunoscătoare și egoiste.

Eu și Ana am decis să o confruntăm împreună. Am vizitat-o acasă și am încercat să avem o conversație sinceră despre copilăria noastră și cum nepăsarea ei ne-a afectat. Dar Maria a fost defensivă și disprețuitoare. Insista că a făcut tot ce a putut și că noi exagerăm.

Vizita s-a terminat în lacrimi și furie. Am plecat simțindu-ne mai îndepărtați de mama noastră ca niciodată. Maria continua să le spună oricui ar fi ascultat că copiii ei sunt fără inimă și nerecunoscători, ignorând complet rolul pe care l-a jucat în crearea acelei distanțe.

Până în ziua de azi, relația noastră cu mama rămâne fracturată. Cicatricile emoționale din copilărie sunt încă acolo și, în ciuda eforturilor noastre de a reduce distanța, pare puțin probabil să avem vreodată familia unită pe care ne-am dorit-o.