„Trebuie să-i dai fratelui tău o mărire de salariu. Urmează să aibă un copil,” a spus mama

Soțul meu, Mihai, nu a mers niciodată la facultate. Imediat după liceu, a intrat direct în câmpul muncii, luând un job la o fabrică locală. A muncit din greu, adesea făcând ture duble pentru a face rost de bani. Pe de altă parte, fiul meu mai mic, Ionuț, a ales un alt drum. A petrecut șase ani lungi la facultate, obținându-și diploma în inginerie. A fost un moment de mândrie pentru familia noastră când a absolvit.

Andrei, fiul meu mai mare, a urmat pașii tatălui său. Nu vedea rostul să petreacă ani studiind când putea începe să câștige bani imediat. S-a angajat la aceeași fabrică ca Mihai și a avansat rapid. Până la vârsta de 30 de ani, era deja supraveghetor și câștiga destul de bine.

Ionuț, însă, s-a chinuit să găsească un job după absolvire. Piața muncii era dificilă și posturile de inginerie erau rare. A luat diverse joburi ocazionale, dar nimic nu părea să se lege. În cele din urmă, Andrei i-a oferit un post la fabrică. Nu era un job de inginerie, dar era ceva pentru a începe.

Ionuț a acceptat oferta cu recunoștință. A muncit din greu, la fel ca fratele și tatăl său. Dar, în ciuda eforturilor sale, nu părea să aibă noroc. Diploma sa părea mai degrabă o povară decât un atu. Câștiga mai puțin decât Andrei, chiar dacă petrecuse ani studiind.

Într-o seară, în timp ce stăteam la masă, soțul meu a adus în discuție subiectul viitorului copil al lui Ionuț. „Știi,” a spus el, uitându-se la Andrei, „Ionuț va fi tată în curând. Poate că e timpul să-i dai o mărire de salariu.”

Andrei părea incomod. „Tată, știi că nu e atât de simplu. Fabrica are propriile scale de salarizare și reguli.”

„Dar ești fratele lui,” am intervenit eu. „Poți trage niște sfori. Ionuț are nevoie de bani mai mult ca niciodată acum.”

Andrei a oftat. „O să văd ce pot face.”

S-au scurs săptămâni și nimic nu s-a schimbat. Ionuț continua să muncească din greu, dar situația sa financiară rămânea precară. Stresul viitoarei paternități îl apăsa greu. A început să ia ture suplimentare, sperând să economisească suficient înainte de venirea copilului.

Într-o zi, Ionuț a venit acasă mai epuizat decât de obicei. „Nu mai pot continua așa,” a spus el, prăbușindu-se pe canapea. „Mă muncesc până la epuizare și tot nu e suficient.”

Am simțit un fior de vinovăție. Întotdeauna l-am încurajat pe Ionuț să-și urmeze educația, crezând că va duce la o viață mai bună. Dar acum părea că l-am pregătit pentru eșec.

Andrei a încercat să ajute în felul său. A adus alimente și produse pentru bebeluș ori de câte ori putea. Dar nu era suficient pentru a acoperi golul financiar.

Bebelușul a venit mai devreme decât ne așteptam. Ionuț și soția lui au primit cu bucurie o fetiță frumoasă în lume. Dar bucuria era umbrită de dificultățile financiare. Facturile medicale s-au adunat și nivelul de stres al lui Ionuț a crescut.

Într-o noapte, Ionuț nu a venit acasă de la muncă. Am primit un apel de la fabrică – se prăbușise din cauza epuizării și fusese dus de urgență la spital. Doctorii au spus că avea nevoie de odihnă și nu putea continua să lucreze ore atât de lungi.

Andrei s-a simțit profund vinovat. „Ar fi trebuit să fac mai mult,” a spus el cu lacrimi în ochi.

Dar era prea târziu. Sănătatea lui Ionuț se deteriorase și nu putea reveni la muncă luni întregi. Povara financiară și-a pus amprenta și asupra căsniciei sale. Soția lui l-a părăsit, luând fetița cu ea.

În cele din urmă, Ionuț a pierdut tot ce muncise atât de mult pentru – jobul său, sănătatea sa și familia sa. Și tot ce puteam face era să privim neputincioși cum fiul nostru se străduia să adune bucățile vieții sale distruse.