„Soacra Mea S-a Mutat la Noi și Este un Coșmar: De ce Ar Trebui Să o Tolerez Când Are Alți Copii?”

Când soțul meu, Andrei, mi-a spus că mama lui, Elena, se va muta la noi, am simțit un val de groază cuprinzându-mă. Elena a fost întotdeauna o persoană dificilă. Era ca măgarul Eeyore din vechile desene animate Winnie the Pooh—mereu nefericită, mereu lentă și perpetuu obosită. Nu înțelegeam de ce trebuia să se mute la noi când avea alți doi copii care ar fi putut să aibă grijă de ea.

Sosirea Elenei a fost la fel de neplăcută cum anticipasem. A venit cu o grămadă de bagaje și o grămadă și mai mare de plângeri. Din momentul în care a pășit în casa noastră, a fost clar că nimic nu va fi vreodată suficient de bun pentru ea. Casa era prea rece, mâncarea prea picantă și patul prea tare. Simțeam că trăim cu un nor de ploaie perpetuu.

Andrei a încercat să medieze, dar era clar că era prins între ciocan și nicovală. Își iubea mama și voia să o facă fericită, dar vedea și cum prezența ei mă afecta pe mine. Casa noastră odinioară liniștită s-a transformat într-un câmp de luptă al comentariilor pasiv-agresive și tratamentelor tăcute.

Sănătatea Elenei era o altă sursă constantă de stres. Era mereu obosită și părea să aibă o nouă afecțiune în fiecare săptămână. Refuza să vadă un doctor, insistând că își cunoaște corpul mai bine decât oricine altcineva. Acest lucru ducea la nopți nesfârșite în care gemea de durere, iar eu stăteam trează, întrebându-mă cât timp mai pot suporta.

Partea cea mai rea era că Elena avea alți doi copii—sora mai mare a lui Andrei, Maria, și fratele mai mic, Mihai. Ambii locuiau relativ aproape și aveau case mai spațioase. Totuși, dintr-un motiv necunoscut, Elena a ales să se mute la noi. Când l-am întrebat pe Andrei de ce frații lui nu puteau să o ia pe mama lor, el doar a ridicat din umeri și a spus că au și ei viețile lor de gestionat.

Am încercat să vorbesc cu Maria și Mihai despre situație, sperând că vor oferi să o ia pe mama lor pentru o vreme. Maria a fost simpatică dar a susținut că casa ei este în renovare și nu poate să o găzduiască pe Elena. Mihai, pe de altă parte, a fost direct. A spus că nu poate suporta negativitatea constantă a mamei lor și că este mai bine pentru toată lumea dacă rămâne la noi.

Pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, resentimentul meu a crescut. Simțeam că îmi pierd casa și sănătatea mintală. Eu și Andrei am început să ne certăm mai des, în principal despre comportamentul mamei lui și impactul pe care îl avea asupra relației noastre. Mă simțeam prinsă într-o situație pe care nu o puteam controla.

Într-o seară, după o altă zi epuizantă de a face față plângerilor și afecțiunilor Elenei, am cedat. I-am spus lui Andrei că nu mai pot suporta—că fie mama lui trebuie să plece, fie eu voi pleca. Andrei m-a privit cu un amestec de tristețe și resemnare. Știa că ceva trebuia să se schimbe dar nu știa cum să facă asta fără să-și rănească mama.

În cele din urmă, nimic nu s-a schimbat. Elena a rămas la noi, iar relația noastră a continuat să se deterioreze. Eu și Andrei am devenit tot mai distanți, fiecare retrăgându-se în propria lume pentru a scăpa de tensiunea constantă din casă. Dragostea și căldura care odinioară umpleau casa noastră au fost înlocuite de o tăcere rece și neînduplecată.

Mă întreb adesea cum ar fi fost lucrurile dacă Elena ar fi ales să locuiască cu unul dintre ceilalți copii ai ei. Poate că eu și Andrei am fi fost încă fericiți, încă îndrăgostiți. Dar așa cum stau lucrurile acum, casa noastră nu mai este un sanctuar ci un loc de conflict nesfârșit și nefericire.