„Soțul și Copiii Mei au Venit Târziu de la Bunica: Apoi Am Aflat Adevăratul Motiv”

Sâmbetele au fost întotdeauna o zi specială în casa noastră. Era ziua în care soțul meu, Andrei, își ducea cele două fiice, Maria și Ana, să-și viziteze bunica, mama lui. Această tradiție a început acum mai bine de un an, la scurt timp după ce s-a născut Ana. În ciuda entuziasmului de a avea un nou nepot, soacra mea, Elena, părea indiferentă. Venea o dată pe lună, aducând cadouri, petrecea câteva ore cu fetele și apoi pleca. Maria, fiica noastră cea mare, abia o recunoștea.

Sâmbăta trecută nu a fost diferită—sau cel puțin așa credeam eu. Andrei și fetele au plecat în jurul orei 10 dimineața, ca de obicei. Am folosit acest timp pentru a mă ocupa de treburile casnice și pentru a mă bucura de puțină liniște. Până la ora 16:00, am început să mă îngrijorez. Ar fi trebuit să fie acasă cel târziu la 14:30. L-am sunat pe Andrei de mai multe ori, dar nu a răspuns. Anxietatea mea creștea cu fiecare minut care trecea.

În cele din urmă, la ora 17:00, au intrat pe ușă. Andrei părea epuizat, iar fetele erau neobișnuit de tăcute. Am întrebat ce i-a ținut atât de mult, dar Andrei a evitat subiectul, spunând că au pierdut noțiunea timpului. Ceva părea în neregulă, dar am decis să las lucrurile așa pentru moment.

Mai târziu în acea seară, în timp ce o puneam pe Maria la culcare, ea mi-a șoptit ceva care mi-a dat fiori pe șira spinării. „Mami, bunica a plâns azi,” a spus ea încet. Am întrebat-o de ce, dar ea doar a ridicat din umeri și s-a întors să doarmă.

A doua zi, am decis să o sun pe Elena să văd cum se simte. A răspuns la al treilea apel, cu o voce tremurândă și distantă. Am întrebat-o dacă totul este în regulă și după o pauză lungă, în cele din urmă s-a deschis.

„Andrei nu ți-a spus?” a întrebat ea, cu vocea frântă. „Eu… am cancer.”

Am simțit că pământul mi-a fost tras de sub picioare. Elena mi-a explicat că fusese diagnosticată cu câteva luni în urmă, dar nu a vrut să ne împovăreze cu vestea. Urma tratament în secret și încerca să păstreze aparențele pentru binele fetelor.

Andrei aflase doar recent și se lupta să accepte situația. În acea sâmbătă, au petrecut mai mult timp la casa ei pentru că Elena dorea să facă niște amintiri cu nepoatele ei cât încă mai putea.

L-am confruntat pe Andrei în acea seară. A izbucnit în lacrimi, recunoscând că nu știa cum să-mi spună sau cum să facă față bolii mamei sale. Am stat în tăcere pentru ceea ce părea ore întregi, amândoi luptându-ne cu greutatea veștii.

Săptămânile următoare au fost un blur de vizite la spital și conversații dificile. Starea Elenei s-a deteriorat rapid. Fetele erau prea mici pentru a înțelege pe deplin ce se întâmpla, dar simțeau tensiunea și tristețea care cuprinsese casa noastră.

Într-o seară, în timp ce stăteam lângă patul Elenei din spital, ea mi-a luat mâna și mi-a șoptit: „Ai grijă de ele pentru mine.” Acestea au fost ultimele ei cuvinte înainte de a intra în comă.

Elena a murit câteva zile mai târziu. Golul pe care l-a lăsat a fost imens, nu doar pentru Andrei, ci pentru toți noi. Fetele întrebau des despre bunica lor și de fiecare dată încercam să le explicăm în termeni simpli că nu mai este printre noi.

Viața are un mod ciudat de a-ți arunca provocări când te aștepți mai puțin. Sâmbetele noastre nu mai sunt pline de vizite la casa bunicii, ci de amintiri ale unei femei care și-a iubit nepoatele în felul ei tăcut.