„Complet Dedicată Creșterii Nepotului Meu: Fiul și Nora Mea Nu Oferă Niciun Sprijin Financiar”

Soarele apunea, aruncând umbre lungi în sufrageria unde stăteam cu nepotul meu, Andrei. În ciuda căldurii de afară, un frig distinct persista în aerul din interior, amintindu-ne de multe lucruri care ne lipseau. La opt ani, Andrei avea un zâmbet care putea lumina o cameră, dar în ultima vreme, zâmbetele lui erau tot mai rare.

Îl crescusem pe Andrei singură de când era mic. Fiul meu, Mihai, și soția lui, Victoria, aveau viețile lor, ocupate și aparent prea aglomerate pentru a-l include pe Andrei sau chiar pentru a-l sprijini. Locuiau în alt oraș și ne vizitau ocazional, dar vizitele lor erau scurte și distrase. Sprijinul financiar era o promisiune neîmplinită, lăsându-mă să mă descurc cu economiile mele tot mai mici și o pensie modestă.

Astăzi fusese deosebit de greu. Andrei își depășise pantofii, tălpile erau uzate. Îmi aminteam că Mihai promisese la telefon săptămâna trecută că va trimite niște bani. „Mamă, mă asigur că Andrei primește o pereche nouă de pantofi. Trimit niște bani până miercuri,” spusese el. Era acum vineri și nu era niciun semn de bani. De fiecare dată când sosea poșta, speranța creștea doar pentru a fi înlocuită de dezamăgire.

Andrei și cu mine petrecusem dimineața încercând să-i reparăm vechii pantofi cu niște lipici și bucăți de piele găsite în pivniță. Era o soluție temporară, puțin probabil să dureze mai mult de câteva zile. Privindu-l cum se strâmba ușor în timp ce mergea prin casă testând reparația improvizată, inima mi se strângea. „Bunico, crezi că tata va trimite banii azi?” întreba el, cu vocea amestecată de speranță și incertitudine.

„Sunt sigură că va trimite, dragule,” i-am răspuns, mascându-mi îndoielile cu un zâmbet. Dar pe măsură ce ziua trecea, tăcerea din partea lui Mihai era clară și răsunătoare.

Seara a venit și odată cu ea un apel de la Mihai. „Mamă, îmi pare rău, dar luna asta e cam strâns. Victoria vrea să refacă bucătăria și costă mai mult decât ne-am gândit. Poate aștepta?” Vocea lui era scuzabilă, dar detașată.

Am simțit un amestec de furie și tristețe. „Ne descurcăm,” am spus încet, încercând să-mi păstrez vocea stabilă. „Nu-ți face griji pentru noi.”

După apel, Andrei, care se juca cu mașinuțele lui de jucărie, s-a uitat în sus. „Trimite tata banii?” Ochii lui căutau vești bune în ai mei.

„Nu de data asta, Andrei. Dar vom găsi noi o soluție,” i-am spus, trăgându-l aproape. Trupul lui mic s-a sprijinit de al meu, căutând confort.

În acea noapte, după ce Andrei s-a culcat, am stat la masa din bucătărie, facturile întinse în fața mea, pantofii reparați fiind o amintire dureroasă a situației noastre. Alegerile erau limitate și niciuna nu era bună. Puteam reduce din alimentele deja de bază sau poate sări peste câteva doze din medicamentele mele. Gândul era înfricoșător, dar Andrei avea nevoie de pantofi.

Pe măsură ce stăteam acolo, greutatea situației noastre părea copleșitoare. Eram dedicată creșterii nepotului meu, să-i ofer o viață bună, dar fără sprijin, drumul înainte era descurajant. Tăcerea casei îmi răsuna temerile înapoi și pentru prima dată după mult timp mi-am permis să plâng.