„Cât Timp Vei Sprijini Bătrâna? Toți Banii Tăi Se Duc la Ea”

Grigore a fost întotdeauna stâlpul familiei sale, deși nu a avut niciodată una în sensul tradițional. Rămas orfan de mic, a fost crescut de străbunica lui, Eliza, o femeie severă dar iubitoare, care își supraviețuise copiilor și nepoților. Când l-am cunoscut pe Grigore, eu, Delia, am fost imediat atrasă de căldura familiei improvizate pe care el și Eliza o creaseră. Erau doar ei doi împotriva lumii, și curând am devenit trei.

Viața noastră împreună a început frumos. Grigore lucra ca contabil, iar eu am luat un post de învățătoare. Nu eram bogați, dar eram confortabili. Totul s-a schimbat însă când mi-am pierdut soțul, Radu, din cauza unei boli subite, lăsându-mă văduvă și vulnerabilă. Durerea era insuportabilă și, în acel ocean de tristețe, Eliza, în ciuda vârstei ei, a fost ancora mea.

Eliza avea acum 92 de ani și sănătatea ei începea să se deterioreze rapid. După moartea lui Radu, m-am mutat cu Grigore și Eliza. Părea lucrul corect de făcut. Eliza nu avea pe nimeni în afară de Grigore și după pierderea lui Radu, simțeam că nu aveam pe nimeni în afară de ei. Aranjamentul trebuia să fie temporar, doar până îmi găseam din nou echilibrul. Totuși, pe măsură ce săptămânile se transformau în luni, situația devenea tot mai complicată.

Facturile medicale au început să se adune. Nevoile Elizei creșteau; avea nevoie de medicamente, vizite frecvente la doctor și, în cele din urmă, o asistentă la domiciliu. Cheltuielile erau astronomice. Salariul lui Grigore era decent, dar cu venitul meu modest de învățătoare și povara financiară suplimentară, ne întindeam la maximum. Fiecare bănuț din economiile noastre era direcționat pentru a-i oferi Elizei un minim de confort.

Prietenii au început să-mi pună întrebări. „Cât timp vei sprijini bătrâna? Toți banii tăi se duc la ea,” spuneau ei. Înțelegeam îngrijorarea lor. Financiar, situația era nesustenabilă. Emoțional însă, mă simțeam datoare față de Eliza. Ea avusese grijă de Grigore când nimeni altcineva nu ar fi făcut-o și acum era rândul nostru să avem grijă de ea.

Pe măsură ce lunile treceau, tensiunea începea să se vadă. Grigore și cu mine aveam tot mai puțin timp unul pentru celălalt. Conversațiile noastre, odată pline de planuri pentru viitor, erau acum dominate de discuții despre facturi și sănătatea Elizei. Stresul își punea amprenta asupra relației noastre. Am început să ne certăm, mai întâi despre lucruri mărunte, apoi despre orice.

Într-o seară, după o iarnă deosebit de grea, Eliza a murit în somn. Ușurarea pe care mă așteptam să o simt nu a venit niciodată. În schimb, era un gol imens. Grigore și cu mine am rămas nu doar cu durerea pierderii Elizei, ci și cu realizarea că relația noastră fusese iremediabil afectată în acest proces. Ne-am petrecut atât de mult timp luptând împotriva valurilor încât am uitat cum să înotăm împreună.

În cele din urmă, Grigore și cu mine am decis să ne despărțim. Povara financiară se diminuase odată cu trecerea Elizei, dar datoria emoțională era prea mare. Sacrificasem prea mult și în acest proces ne pierduserăm pe noi înșine și unul pe celălalt.

Casa părea goală fără Eliza. Mi-am împachetat lucrurile și m-am pregătit să plec, nu doar din casă, ci din viața pe care o cunoscusem alături de Grigore. Închizând ușa în urma mea, am realizat că uneori costul datoriei este mult mai mare decât te-ai putea aștepta.