„Când Tata a Plecat, Mama Vitregă M-a Luat din Orfelinat”: Îmi Voi Aminti Mereu Ziua în Care Viața Mea S-a Schimbat pentru Totdeauna

Când eram copil, viața mea era perfectă. Eram o familie mică, dar fericită: eu, mama mea Natalia și tata meu Andrei. Locuiam într-o casă cochetă într-un cartier liniștit din București. Mama era asistentă medicală, mereu grijulie și plină de viață, în timp ce tata lucra ca mecanic, cu mâinile mereu murdare de ulei, dar cu inima caldă. Îmi amintesc râsetele care umpleau casa noastră, mirosul mâncării gătite de mama și felul în care tata mă arunca în aer și mă prindea, făcându-mă să mă simt ca și cum aș putea zbura.

Dar viața are un mod de a schimba lucrurile când te aștepți mai puțin. Într-o zi, mama s-a îmbolnăvit. A început cu o tuse care nu mai trecea. A mers la spital pentru analize și am așteptat cu nerăbdare rezultatele. Când au venit, lumea noastră s-a prăbușit. Mama avea cancer. Era agresiv și avansat. Doctorii au făcut tot ce au putut, dar nu a fost suficient. În câteva luni, ea nu mai era.

Tata nu a mai fost niciodată la fel după aceea. A încercat să fie puternic pentru mine, dar vedeam durerea în ochii lui. A început să bea pentru a amorți durerea. La început, era doar o bere sau două după muncă, dar curând a devenit mai mult. Și-a pierdut slujba pentru că nu se putea prezenta treaz. Facturile s-au adunat și frigiderul era adesea gol. Mă duceam la școală murdar și flămând, cu hainele uzate și rupte.

Îmi amintesc clar o noapte. Tata fusese afară la băut și a venit acasă târziu. S-a împiedicat pe ușă, răsturnând o lampă în proces. Eu stăteam la masa din bucătărie, încercând să-mi fac temele la lumina slabă a unei lumânări. S-a uitat la mine cu atâta tristețe și a spus: „Îmi pare rău, Mihai. Îmi pare atât de rău.” Apoi a adormit pe canapea.

A doua zi dimineață, cineva a bătut la ușă. Era Protecția Copilului. Cineva de la școală observase starea mea și raportase situația. M-au luat în acea zi și m-au dus într-un orfelinat. Am plâns și am implorat să rămân cu tata, dar nu a fost de folos.

Orfelinatul era rece și impersonal. Mai erau și alți copii acolo, fiecare cu propria poveste tristă. Pentru personalul de acolo eram doar un număr, încă o gură de hrănit și un pat de făcut. Îmi era dor de tata teribil și mă întrebam dacă îi era dor și lui de mine.

Câteva luni mai târziu, am primit vizita unei femei pe nume Madalina. S-a prezentat ca fiind mama mea vitregă. Se pare că tata se recăsătorise într-o încercare disperată de a-și pune viața în ordine și de a mă aduce acasă. Dar nu a funcționat așa cum sperase. Madalina s-a uitat la mine și a decis că nu poate face față responsabilității de a crește copilul altei femei.

Așa că am rămas acolo, în acel orfelinat, crescând dar nu neapărat devenind mai înțelept. Anii au trecut și am ieșit din sistem la 18 ani. Până atunci, tata nu mai era demult, băuse până când s-a dus prea devreme.

Mă gândesc adesea la ce ar fi putut fi dacă mama ar fi trăit sau dacă tata ar fi găsit o modalitate mai sănătoasă de a face față durerii sale. Dar viața nu îți oferă reluări. Joci cu cărțile pe care le primești și speri la ce e mai bun.

Îmi voi aminti mereu ziua în care viața mea s-a schimbat pentru totdeauna când tata a plecat și Madalina m-a luat din orfelinat. Nu a fost un final fericit, dar este povestea mea.