„Tatăl a Găsit Fericirea cu o Altă Femeie, În Timp ce Mama a Căzut în Disperare: A fost Vina Tatălui?”

Primele amintiri ale Savianei erau un amestec de confuzie și tristețe. Își amintea cum mama ei, Claudia, stătea ore întregi pe canapeaua din sufragerie, abia mișcându-se. Spatele Claudiei, subțire și fragil, era adesea vizibil prin cămașa de noapte uzată. Era un contrast izbitor față de femeia vibrantă care fusese odată. Saviana nu înțelegea de ce mama ei se schimbase atât de mult, dar știa că avea legătură cu tatăl ei, Laurențiu.

Laurențiu fusese întotdeauna un bărbat carismatic. Avea un mod de a face oamenii să râdă și să se simtă în largul lor. Dar pe măsură ce Saviana creștea, observa că farmecul lui era adesea îndreptat către alte femei. O femeie în special, Nora, părea să-i capteze atenția mai mult decât oricine altcineva. Nora era tot ceea ce Claudia nu era—tânără, plină de viață și plină de energie.

La începutul anilor ’90, micul lor oraș din România era un loc unde toată lumea știa treburile altora, dar nimeni nu vorbea despre lucrurile care contau cu adevărat. Sănătatea mintală era un subiect tabu, iar divorțul era încă văzut ca un eșec scandalos. Așa că atunci când Laurențiu a început să petreacă mai mult timp cu Nora și mai puțin acasă, oamenii șușoteau dar nu interveneau.

Cea mai vie amintire a Savianei din acea perioadă era ziua în care Laurențiu a adus acasă o mașină nou-nouță. Era un decapotabil roșu și elegant care părea să simbolizeze tot ceea ce își dorea în viață—libertate, emoție și un nou început. A luat-o pe Saviana la o plimbare și pentru un moment, ea s-a simțit specială. Dar când s-au întors acasă, vederea mamei ei întinsă pe canapea a readus-o la realitate.

Depresia Claudiei s-a adâncit cu fiecare zi care trecea. A încetat să mai gătească mese, să mai facă curățenie în casă și să mai aibă grijă de ea însăși. Saviana încerca să ajute, dar era doar un copil. Nu știa cum să-și scoată mama din întunericul care o consumase.

Laurențiu s-a mutat curând după ce a adus acasă noua mașină. A spus că avea nevoie de spațiu pentru a-și da seama de lucruri, dar era clar pentru toată lumea că deja luase o decizie. S-a mutat cu Nora, lăsând-o pe Claudia și pe Saviana să se descurce singure.

Casa părea mai goală fără prezența lui Laurențiu, dar părea și mai grea sub povara disperării Claudiei. Saviana venea acasă de la școală și își găsea mama în același loc pe canapea, privind absent la televizor. Casa odată caldă și iubitoare devenise rece și lipsită de viață.

Saviana încerca să vorbească cu mama ei, să o facă să mănânce ceva sau să facă un duș, dar Claudia doar dădea din cap absent și continua să privească în gol. De puținele ori când Claudia vorbea, era pentru a întreba despre Laurențiu—unde era, ce făcea, dacă le menționa vreodată. Saviana nu avea inima să-i spună mamei sale că Laurențiu își continuase viața.

Pe măsură ce anii treceau, Saviana a învățat să aibă grijă de ea însăși. Își gătea propriile mese, își spăla hainele și chiar și-a găsit un job part-time pentru a ajuta la plata facturilor. Dar oricât de mult încerca, nu putea umple golul lăsat de absența tatălui ei sau vindeca rănile provocate de depresia mamei sale.

Saviana se întreba adesea dacă totul fusese vina lui Laurențiu. Dacă ar fi rămas, lucrurile ar fi fost diferite? Ar fi găsit Claudia o cale de ieșire din depresie? Sau era inevitabil ca familia lor să se destrame? Aceste întrebări au bântuit-o pe Saviana până la maturitate.

În cele din urmă, nu a existat o rezolvare fericită pentru familia Savianei. Claudia nu s-a recuperat niciodată din depresie și a murit când Saviana era la facultate. Laurențiu și-a continuat viața cu Nora, aparent neafectat de ruinele pe care le-a lăsat în urmă.

Saviana a purtat cicatricile copilăriei sale cu ea, întrebându-se mereu ce ar fi putut fi făcut diferit. A jurat să nu lase istoria să se repete în propriile sale relații, dar umbra căsniciei destrămate a părinților ei plana mare asupra fiecărei decizii pe care o lua.