„Când vei avea copilul, nu te aștepta să te ajut: Ultimatumul mamei mele”

Când am aflat că sunt însărcinată, eram în culmea fericirii. Soțul meu, Andrei, și cu mine încercam de peste un an să avem un copil și, în sfârșit, visul nostru devenea realitate. Eram nerăbdători să împărtășim vestea cu familiile noastre, așteptându-ne la bucurie și sprijin. Cu toate acestea, reacția mamei mele a fost departe de ceea ce speram.

„Nu te aștepta să te ajut când vei avea copilul,” a spus ea direct. „Dacă nu îți pasă de alții, de ce ar trebui să îmi pese mie de tine?”

Cuvintele ei m-au lovit ca o palmă peste față. Întotdeauna am crezut că avem o relație decentă, dar reacția ei m-a făcut să pun totul sub semnul întrebării. Nu era doar lipsa de entuziasm; era răceala și amenințarea care au urmat.

Mama mea, Elena, a fost întotdeauna un caracter dur. Ne-a crescut pe mine și pe fratele meu, Mihai, singură după ce tata ne-a părăsit când eram copii. A muncit în mai multe locuri de muncă pentru a ne asigura un acoperiș deasupra capului și mâncare pe masă. O respectam pentru asta, dar amărăciunea ei părea să crească cu fiecare an care trecea.

Ironia amenințării ei era că îmi cerea constant ajutor financiar. Pensia ei abia acoperea cheltuielile de trai și adesea mă suna plângând, spunând că nu se descurcă. Întotdeauna o ajutam, chiar dacă ne strângea bugetul.

„De ce nu îi ceri ajutor lui Mihai?” i-am sugerat odată.

„Mihai are propria lui familie de întreținut,” a răspuns ea tăios. „Nu își permite să mă ajute.”

Era adevărat că Mihai avea o soție și doi copii, dar și eu aveam o familie. Andrei și cu mine lucram amândoi cu normă întreagă, încercând să economisim pentru venirea bebelușului nostru. Totuși, mama mea nu părea să ia în considerare că și noi am putea avea dificultăți.

Pe măsură ce sarcina mea avansa, atitudinea mamei mele nu se îmbunătățea. Continua să mă sune pentru bani, dar niciodată nu întreba cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva. Era ca și cum sarcina mea era o inconveniență pentru ea.

Într-o zi, după o altă convorbire telefonică aprinsă în care îmi cerea bani, am decis să o confrunt.

„Mamă, de ce ești atât de împotriva ideii de a mă ajuta cu copilul?” am întrebat.

„Pentru că nu mă ajuți decât dacă te implor,” a răspuns ea rece. „Crezi că ești mai bună decât toți ceilalți pentru că ai un loc de muncă bun și o casă frumoasă.”

Cuvintele ei m-au rănit profund. Întotdeauna am încercat să o ajut cât de mult am putut, dar niciodată nu era suficient pentru ea. Părea să mă invidieze pentru viața stabilă pe care o aveam, ceva ce ea nu a avut niciodată.

Ultima picătură a fost când eram în luna a opta de sarcină. Mama m-a sunat plângând, spunând că nu poate plăti chiria și va fi evacuată dacă nu primește 2000 de lei până la sfârșitul săptămânii. Andrei și cu mine tocmai plătisem pentru o mulțime de lucruri necesare bebelușului și nu aveam acei bani disponibili.

„Îmi pare rău, mamă,” am spus cu voce tremurândă. „Nu avem acești bani acum.”

„Bine,” a scuipat ea. „Nu te aștepta să fiu acolo când se va naște copilul tău.”

Fidelă cuvintelor ei, nu a fost acolo când s-a născut fiica noastră, Maria. Nu a sunat și nu a vizitat spitalul. Mi-a frânt inima, dar trebuia să mă concentrez pe noua mea familie.

Luni întregi au trecut fără niciun contact din partea mamei mele. Într-o zi, Mihai m-a sunat din senin.

„Ai auzit ceva de la mama?” a întrebat el.

„Nu,” i-am răspuns. „De ce?”

„M-a sunat non-stop pentru bani,” a spus el. „Nu mai pot să o ajut mereu.”

Părea că mama noastră în cele din urmă s-a îndreptat către Mihai pentru ajutor, dar asta nu mi-a adus nicio alinare. Râpa dintre noi rămânea și mă îndoiesc că se va vindeca vreodată.

În cele din urmă, ultimatumul mamei mele a lăsat o cicatrice adâncă în relația noastră. Refuzul ei de a mă sprijini într-unul dintre cele mai importante momente din viața mea este ceva ce nu pot ierta sau uita ușor.