Între pâine și iubire: Povestea despărțirii de fiica mea, Ana

— Nu mă mai suna, mamă! Nu mai are rost. Ai ales deja ce era mai important pentru tine!
Vocea Anei răsună în telefon, tăioasă, plină de reproșuri pe care le simt ca pe niște cuțite. Mă uit la poza ei de pe peretele alb al camerei din Torino, unde stau cu alte două femei, și simt cum mă sufoc de dor și vinovăție.

Avea 12 ani când am plecat. Era iarnă, iar zăpada acoperea ulița satului nostru din Bacău. Am strâns-o în brațe la autogară, iar ea nu plângea, doar se uita la mine cu ochii mari, întrebători. „Te întorci repede, nu-i așa?” m-a întrebat atunci. Am mințit-o: „Da, mami, doar câteva luni.” În sufletul meu știam că nu va fi așa.

Soțul meu, Sorin, rămăsese fără serviciu după ce fabrica s-a închis. Facturile se adunau, frigiderul era tot mai gol. Îmi amintesc cum stăteam seara la masa din bucătărie, cu lumina stinsă ca să nu consumăm curent, și ne uitam unul la altul fără să știm ce să spunem. „Trebuie să facem ceva”, mi-a zis el într-o seară. „Poate găsești ceva în Italia, ca Mariana.”

Am plecat cu inima strânsă, cu promisiunea că mă voi întoarce repede. În Italia am găsit de lucru la o familie bătrână. Spălam, găteam, aveam grijă de ei ca de niște copii mari și neputincioși. Trimiteam bani acasă în fiecare lună și vorbeam cu Ana pe video cât puteam de des. Dar timpul trecea și distanța dintre noi creștea.

— De ce nu vii acasă? Toți colegii mei merg cu mamele lor la serbări!
— Mami, nu pot acum… trebuie să muncesc ca să avem bani de haine și rechizite…
— Nu-mi trebuie nimic! Vreau doar să fii aici!

Acele cuvinte m-au urmărit ani întregi. Ana a crescut fără mine. Sorin încerca să fie și mamă și tată, dar nu reușea mereu. Îmi povestea la telefon cum Ana se închide în cameră și nu vrea să vorbească cu nimeni. Cum a început să chiulească de la școală, să se certe cu el pentru orice. Eu plângeam noaptea pe pernă și mă rugam să nu o pierd de tot.

Când am venit acasă după doi ani, Ana era deja adolescentă. M-a întâmpinat rece, fără îmbrățișare. „Ce vrei acum? Să fii mamă după ce ai lipsit atâta?” Am încercat să-i explic: „Am făcut totul pentru tine!” Dar ea nu voia să audă. „Pentru mine? Eu nu te-am cerut acolo! Eu te-am vrut aici!”

În sat, lumea vorbea: „A plecat și Maria la muncă afară… Copiii rămân singuri, uite ce se alege de ei…” Mă simțeam judecată de toți: rude, vecini, chiar și de preotul care mi-a spus într-o zi după slujbă: „Copiii au nevoie de mamă mai mult decât de bani.”

Anii au trecut. Am continuat să merg și să vin între Italia și România. De fiecare dată când mă întorceam acasă, găseam o Ana tot mai străină. Își făcuse prieteni noi, avea secrete pe care nu mi le spunea. Odată am găsit un pachet de țigări în ghiozdanul ei și am izbucnit: „Asta ai ajuns? Să fumezi pe ascuns?” Mi-a răspuns cu răceală: „Ce știi tu despre mine? Nici nu ai fost aici!”

Sorin s-a îmbolnăvit între timp. Stresul, singurătatea… L-am găsit într-o zi plângând în bucătărie: „Nu mai pot, Maria… Mi-e dor de tine, mi-e dor de cum eram înainte…” Am simțit atunci că totul se destramă sub ochii mei.

Într-o vară am decis să rămân acasă mai mult timp. Am încercat să refac legătura cu Ana. Am mers împreună la cumpărături, am gătit prăjituri ca pe vremuri. O vedeam cum se uită la mine cu suspiciune, ca și cum aștepta să dispar din nou.

Într-o seară am stat pe banca din fața casei și am încercat să vorbim:
— Ana, știu că te-am rănit… Dar am făcut tot ce am putut ca să-ți fie bine.
— Nu ai făcut ce trebuia! Eu aveam nevoie de tine aici! Nu de bani!
— Știu… Dar dacă nu plecam, poate nu aveai nici hainele astea frumoase…
— Preferam să n-am nimic! Doar să fii lângă mine!

Am plâns amândouă atunci. Dar lacrimile nu au șters anii pierduți.

Acum Ana are 20 de ani și e studentă la Iași. Vorbim rar la telefon. Îmi răspunde scurt sau deloc. Când vin acasă, stăm la aceeași masă dar între noi e un zid invizibil.

Mă întreb adesea dacă am făcut alegerea corectă. Dacă nu cumva am sacrificat iubirea pentru pâine. Dacă există vreo cale să repar ceea ce s-a rupt între noi.

Oare câți părinți din România trăiesc aceeași dramă? Oare copiii noștri ne vor ierta vreodată că am ales să fim departe pentru a le oferi un trai mai bun?