„Mama mă învinuiește că nu am ajutat cu fratele bolnav: Am plecat de acasă după liceu”

După absolvirea liceului, eu, Livia, mi-am făcut bagajele și am părăsit micul oraș sufocant în care am crescut. Nu doar orașul era asfixiant, ci și atmosfera grea, dureroasă de acasă. Fratele meu mai mic, Lucian, fusese diagnosticat cu o boală cronică cu doi ani în urmă, și viața nu mai fusese la fel de atunci.

Mama, Alina, se transformase din părintele cald și iubitor pe care îl țineam minte în cineva pe care abia îl recunoșteam. Consumată de îngrijirea lui Lucian, devenise amară și resentimentară, mai ales față de mine. Credea că nu fac suficient pentru a ajuta, în ciuda încercărilor mele de a echilibra școala, un job part-time și responsabilitățile de acasă.

În noaptea înainte de a pleca, furia mamei a atins un nou vârf. „Așa o să ne lași? Îți lași fratele bolnav când are mai multă nevoie de tine?” strigase ea, fața roșie și contorsionată de mânie.

Am încercat să explic că primisem o bursă, că mersul la facultate era o șansă pentru mine de a-mi construi un viitor, dar ea nu a vrut să audă. „Îți abandonezi familia,” m-a acuzat, vocea ei plină de dispreț.

Mesajele au început în ziua în care am plecat. La început, erau cereri pentru mine să mă întorc, dar au devenit rapid veninoase. „Fetiță egoistă, sper să simți durerea pe care ne-ai lăsat-o,” spunea unul. Un altul spunea, „Dacă i se întâmplă ceva lui Lucian, e vina ta.” Am început să blochez fiecare număr nou pe care îl folosea, dar cumva, ea întotdeauna găsea o altă cale să mă contacteze.

Facultatea trebuia să fie noul meu început, dar cuvintele mamei mă bântuiau. Mi-am făcut prieteni, am studiat din greu și am încercat să-mi construiesc o viață nouă, dar vinovăția și frica mă măcinau. Mă îngrijoram constant despre Lucian, despre cum se simțea, dacă starea lui se înrăutățea. Dar fiecare încercare de a lua legătura se termina în mai multă otravă din partea mamei.

Într-o seară, în timp ce studiam în camera mea de cămin, telefonul a vibrat cu un număr pe care nu-l recunoșteam. Ezitantă, am răspuns, doar pentru a auzi vocea rece a mamei. „Lucian e la spital,” a spus ea, tonul ei lipsit de emoție. „E grav. Dar nu te deranja să vii. Ai încetat să-i mai fii soră în ziua în care ai plecat.”

Apelul s-a încheiat înainte să pot răspunde. Am stat acolo, telefonul în mână, simțind un amestec de panică și neputință. Am rezervat imediat un bilet acasă, în ciuda cuvintelor mamei.

Când am ajuns la spital, Lucian era stabil, dar încă nu se trezise. Am stat lângă patul lui, ținându-i mâna, așteptând orice semn de îmbunătățire. Mama a intrat după câteva ore. Fața ei era trasă, obosită. M-am ridicat, gata să o îmbrățișez, să-mi cer scuze, să încerc să repar lucrurile.

Dar ea doar m-a privit, ochii ei goi. „Nu ar fi trebuit să vii,” a șoptit înainte de a se întoarce și a pleca.

Lucian nu s-a mai trezit. A murit o săptămână mai târziu. Am participat la înmormântare, un străin în propria mea familie. Cuvintele mamei în spital răsunau în mintea mea, un memento constant și dureros al rupturii dintre noi.

M-am întors la facultate, purtând greutatea doliului nerezolvat și a legăturilor de familie rupte. Mama nu m-a mai contactat niciodată. Ultimul mesaj pe care l-am primit de la ea a fost un rămas-bun în felul ei aspru. Și pe măsură ce încercam să merg mai departe, nu puteam să nu mă întreb dacă lucrurile ar fi putut fi diferite, dacă aș fi rămas, dacă aș fi fost o soră mai bună, o fiică mai bună.

Dar unele întrebări, se pare, sunt menite să rămână fără răspuns.