Radu a ajuns într-un orfelinat. Am vizitat orfelinatul ca voluntari. Când am adus provizii alimentare, l-am întâlnit pentru prima dată pe acest băiat. Ne-a atras imediat atenția, așa că
Madalina stătea la masa din bucătărie, privind în gol la perete. Nu putea să înțeleagă dacă ceea ce se întâmpla era real sau doar un vis crud. Ciupindu-se de braț și simțind durerea, aruncă din nou o privire spre canapea – un copil dormea acolo. Nu era un vis. Seara aceea începuse ca oricare alta, dar acum totul se schimbase.
A sunat a doua zi, cerându-mi să reconsider. Dar am îndoieli serioase. Până la urmă, ce se spune când ești beat este adesea ceea ce simți cu adevărat. Așa că
Crescând, eu și sora mea ne certam adesea. Ea este cu trei ani mai mică decât mine, iar părinții noștri aproape întotdeauna îi luau partea, mai ales mama. La școală era puțin mai ușor: fără părinți în preajmă, ceilalți copii mă înțelegeau și adesea o criticau pe Victoria pentru aroganța și vanitatea ei. Nu trecea o zi fără ca ea să-mi batjocorească înfățișarea.
Sâmbetele în familia noastră sunt dedicate copiilor care petrec timp cu bunica lor. Aceasta a fost rutina noastră de mai bine de un an. Chiar și după ce am născut al doilea copil, soacra mea a arătat puțin interes pentru nepoții ei. Venea o dată pe lună, aducea cadouri, petrecea o oră sau două cu ei și apoi pleca. În mod natural, fiicele mele abia o recunoșteau. Fiica mea cea mare, când
Aceasta s-a întâmplat în micul nostru oraș. Cuplul lucra la spitalul local. Soția era pediatru, iar soțul era chirurg. Aveau o viață bună, niciodată nu au avut
Este același grup de femei mai în vârstă care își petrec zilele pe verandă, discutând despre viețile celorlalți. De data aceasta, ținta lor era familia mea. Dar lucrurile au luat o turnură mai întunecată.
De nenumărate ori, efectul bumerangului se dovedește a fi adevărat. La ce se gândea ea, furând bărbatul altei femei? Ei bine, soarta avea propriul plan de răsplată. Povestea Serenității se desfășoară ca un memento dur al justiției imprevizibile a vieții.
– În cele din urmă, soacra mea a refuzat să se mute din garsoniera noastră, poți să crezi așa ceva? – aproape că a plâns Ellie, în vârstă de treizeci și șase de ani. – Număram zilele până când am fi putut trăi separat! Am fost de acord cu asta împreună, totul era stabilit. Ea însăși a fost de acord! Am achitat ipoteca acestei case timp de zece ani! Și acum ea spune…
Nu am crezut niciodată în acele superstiții și prejudecăți stupide. Totuși, în ultima vreme, perspectiva mea asupra acestui subiect nu mai este atât de clară. Sincer, mă simt deziluzionat.
Soacra Elenei, Cornelia, era notoriu de dificilă. De la început, Cornelia a arătat un dispreț clar față de nora sa, dar reacția ei la nașterea fiului Elenei a fost surprinzător de aspră, chiar și pentru cei mai apropiați prieteni ai ei. Bunica a cerut ca Elena și bebelușul să părăsească casa ei, acuzându-l pe fiul său, Ion, că este un om prea decent pentru a tolera ceea ce ea credea că este o trădare.
„Așa, pur și simplu! Ești gata să te desparți de mine și nici măcar nu ai întrebat de ce!” a exclamat el. „Sugerezi că ar trebui să mă despart de tine fără o explicație?”
