La 60 de ani, am realizat că copiii noștri nu mai au nevoie de noi. Într-o casă acum prea mare și prea tăcută, eu și soțul meu, Mihai, ne confruntăm cu realitatea dureroasă a sindromului cuibului gol. Întrebările despre viitor și rolul nostru ca părinți ne bântuie zilnic.
Aceasta este o poveste despre dragoste, pierdere și singurătatea neașteptată care a urmat. Am fost o soție și o mamă devotată, crezând că familia mea era lumea mea. Dar când soțul meu m-a părăsit pentru o femeie mai tânără, viața mea s-a destrămat. În ciuda încercărilor mele de a menține o legătură cu copiii mei, ei s-au îndepărtat, lăsându-mă să navighez singură prin acest nou capitol.
Când fiica lor s-a mutat în străinătate cu familia ei, statul acasă a devenit insuportabil pentru Ion. Soția sa, Maria, își adora fiica și nepoții. Fiecare conversație din casa lor se învârtea doar în jurul copiilor și al bunăstării lor. Nu mai existau alte subiecte de discuție. Poate că pur și simplu nu doreau să găsească altele. Acum, cu cei dragi departe
Ana are trei copii care de mult timp au părăsit cuibul familiei. Cel mai mare, Andrei, trăiește în străinătate cu familia sa. A plecat de acasă la o vârstă foarte tânără și nu și-a mai văzut mama de atunci. Doar fotografii, scrisori și urări de sărbători au rămas. Ana păstrează cu grijă totul și adesea, mai ales în serile de iarnă, le răsfoiește și le citește. „Fiule, ne este atât de dor de tine…”
Odată era regina bucătăriei, pregătind mese delicioase și menținând casa impecabilă. Acum, se grăbește să termine treburile casnice și se bazează pe mâncare la pachet. Gătește doar în weekend, suficient cât să se descurce.
