Sunt Barbara și, de fiecare dată când sună telefonul, inima mea se strânge între speranță și teamă. Relația cu fiica mea, Marta, s-a transformat într-o luptă între dragoste și sentimentul că sunt folosită. Împreună cu soțul meu, încercăm să înțelegem unde am greșit și dacă mai putem reface legătura cu copilul nostru.
Într-o seară tensionată, am amenințat că îmi vând casa și mă duc la azil, după ani de sacrificii pentru copiii mei. Mă simt trădată și invizibilă, iar cuvintele mele au rămas ca o rană deschisă între noi. Acum mă întreb dacă am greșit și ce înseamnă, de fapt, să fii părinte în România de azi.
Sunt Mariana și, de treizeci de ani, am încercat să fiu mama perfectă pentru fiica mea, Irina. Am ajutat-o mereu, am luptat pentru ea, dar acum simt că nu mai pot să-i port povara vieții. Povestea mea este despre granițele dintre dragoste și sacrificiu, despre frica de a-ți lăsa copilul să cadă și despre momentul când trebuie să-i dai drumul, chiar dacă doare.
Fiica mea mi-a spus că pot începe să mă întâlnesc din nou doar după ce îi semnez casa. Poți să crezi așa ceva? Am trecut de cincizeci de ani, iar fiica mea, Ana, face aceste cereri.
– „Doar 300 de lei, e prea mult să cer? Mereu ai spus că nu ai nimic pentru mine, și acum trebuie să mă târăsc în genunchi și să cerșesc.”
– „Doar 300 de lei, e prea mult de cerut? Mereu ai spus că nu ai nimic pentru mine, iar acum trebuie să mă târăsc în genunchi și să cerșesc.”
