Mă numesc Gheorghe Popescu, am 89 de ani și, după o viață întreagă de așteptare, am regăsit-o pe Ana, femeia pe care am iubit-o dintotdeauna. Povestea noastră a fost presărată cu sacrificii, decizii greșite și prejudecăți familiale care ne-au despărțit zeci de ani. Acum, la bătrânețe, am învățat că timpul nu poate șterge dragostea adevărată, oricât de mult ar încerca.
Într-o noapte de vară, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna când focul a cuprins satul nostru și l-am pierdut pe Vlad, fiul meu de zece ani. Povestesc cu sufletul sfâșiat despre curajul lui, despre vinovăția care mă apasă și despre cum comunitatea noastră s-a unit în fața tragediei. Întrebarea care mă bântuie: cum poți merge mai departe când tot ce ai mai iubit a ars în flăcările destinului?
Am crezut că viața mea cu Vlad va fi liniștită și fericită, mai ales după ce am primit casa visurilor noastre de la părinții lui. Dar într-o zi obișnuită, când am intrat în casă să văd mobila nouă, am descoperit un secret care mi-a răsturnat întreaga existență. Povestea mea e despre trădare, familie și curajul de a lua decizii imposibile.
Deși sunt cel mai mic din familie, nu m-am simțit niciodată răsfățat sau tratat cu indulgență. Fratele meu și cu mine am crescut într-un mic sat din România rurală. Pentru mine, era doar un loc obișnuit, dar acum am ceva cu care să-l compar. Mama noastră ne-a crescut singură, gestionând o mică fermă cu câteva animale. Iată povestea mea despre cum am lăsat totul în urmă.
