Într-o seară aparent banală, o întâlnire cu un vechi coleg de liceu mi-a dat curajul să-mi regăsesc sinele pierdut. Am înfruntat prejudecățile familiei și propriile temeri, redescoperind că viața nu se termină odată cu vârsta. Povestea mea este despre curaj, iubire târzie și lupta de a fi ascultat atunci când toți cred că ești prea bătrân pentru vise.
Sunt Maria și, după o viață întreagă dedicată familiei, mă trezesc singură, într-o casă prea mare și prea tăcută. Povestesc despre conflictele cu copiii mei, despre dorința de a fi mai mult decât mama sau bunica lor, și despre căutarea propriei mele identități. Întrebarea care mă macină: cine sunt eu, dincolo de tot ce am fost pentru ceilalți?
La 60 de ani, am simțit pentru prima dată că nu mai sunt centrul universului copiilor mei. Împreună cu soțul meu, am încercat să ne regăsim rostul într-o casă care a devenit prea liniștită. Povestea mea este despre durerea despărțirii de rolul de părinte activ și despre căutarea unui nou sens al vieții.
Căutând sfaturi despre cum să fac față realizării că este prea târziu să reînnoiesc relația cu fostul meu soț. La 55 de ani, mă regăsesc fără un loc de muncă sau un partener, simțindu-mă pierdută.
