Am fost slujnica familiei Ionescu timp de douăzeci de ani, crescând copiii lor ca pe ai mei, dar mereu simțindu-mă invizibilă. Am trăit umilințe, am plâns în tăcere, dar am iubit cu o forță pe care nici eu nu mi-o cunoșteam. Astăzi, acei copii se luptă să mă numească „mamă”, iar eu mă întreb dacă dragostea poate schimba cu adevărat destinul unui om.