Sunt mama Anei și povestesc cum, într-o perioadă grea, casa mea s-a transformat într-o cantină pentru prietenii fiicei mele. Am trecut prin certuri, lacrimi și momente de neputință, încercând să găsesc echilibrul între ospitalitate și respectul pentru propriile limite. Povestea mea e despre granițele invizibile dintre generozitate și exploatare, și despre curajul de a spune „ajunge”.
M-am mutat cu familia din București la Constanța, sperând la liniște și un nou început. Însă, valurile nu au adus doar aer sărat, ci și rude nepoftite care ne-au transformat casa într-un loc de tranzit permanent. Am învățat cu greu să spun „nu”, iar această lecție m-a schimbat pentru totdeauna.
Totul a început cu o replică aruncată într-o dimineață, când cumnatul meu, Sorin, a venit să stea la noi „doar o noapte”. Două săptămâni mai târziu, casa mea nu mai era a mea, iar relația cu soțul meu, Vlad, era la un pas de prăbușire. Povestea asta m-a învățat cât de subțire e linia dintre ospitalitate și sacrificiul propriei demnități.
Ce ar trebui să servesc oaspeților? Unde ar trebui să doarmă? Cum găsesc timp pentru toate? Când mătușa Ruxandra m-a sunat săptămâna trecută cerând un loc unde să stea câteva zile, am crezut că va fi ușor. Puțin știam că se va transforma într-un coșmar.
