Într-o dimineață, mi-am dat seama că frigiderul meu era mai cunoscut de copiii din cartier decât de mine. Fiica mea, Ilinca, își aducea zilnic prietenii acasă, iar eu mă simțeam tot mai mult ca o bucătăreasă anonimă în propria casă. Povestea mea este despre lupta de a-mi recâștiga spațiul și respectul, fără să-mi pierd fiica.
Sunt mama Anei și povestesc cum, într-o perioadă grea, casa mea s-a transformat într-o cantină pentru prietenii fiicei mele. Am trecut prin certuri, lacrimi și momente de neputință, încercând să găsesc echilibrul între ospitalitate și respectul pentru propriile limite. Povestea mea e despre granițele invizibile dintre generozitate și exploatare, și despre curajul de a spune „ajunge”.
M-am mutat cu familia din București la Constanța, sperând la liniște și un nou început. Însă, valurile nu au adus doar aer sărat, ci și rude nepoftite care ne-au transformat casa într-un loc de tranzit permanent. Am învățat cu greu să spun „nu”, iar această lecție m-a schimbat pentru totdeauna.
Totul a început cu o replică aruncată într-o dimineață, când cumnatul meu, Sorin, a venit să stea la noi „doar o noapte”. Două săptămâni mai târziu, casa mea nu mai era a mea, iar relația cu soțul meu, Vlad, era la un pas de prăbușire. Povestea asta m-a învățat cât de subțire e linia dintre ospitalitate și sacrificiul propriei demnități.
Ce ar trebui să servesc oaspeților? Unde ar trebui să doarmă? Cum găsesc timp pentru toate? Când mătușa Ruxandra m-a sunat săptămâna trecută cerând un loc unde să stea câteva zile, am crezut că va fi ușor. Puțin știam că se va transforma într-un coșmar.
