Într-o seară obișnuită, un mesaj disperat de la mama mea mi-a dat lumea peste cap. Povestesc cum am încercat să gestionez panica, vinovăția și neputința, în timp ce încercam să fiu sprijinul de care avea nevoie. Între conflicte de familie, lipsa resurselor și frica de a nu o pierde, am descoperit cât de fragilă e legătura dintre copil și părinte.
Am cumpărat apartamentul visurilor mele, crezând că am găsit liniștea, dar am descoperit curând că în spatele pereților subțiri se ascund drame tăcute. Vecinii mei, familia Dobre, păreau normali la prima vedere, însă băiatul lor, Radu, trăia o suferință pe care nimeni nu voia să o vadă. Povestea mea este despre neputință, curaj și întrebarea care nu-mi dă pace: cât de mult putem interveni în viețile altora fără să le facem mai mult rău?
Simt că trăiește pe străzi și mănâncă ultima bucată de pâine. Când îi spun că nu poate face asta, ea răspunde: „Fericirea iubește liniștea!” Niciodată nu m-am simțit atât de neputincios.
Oricât de mult încerc să o mulțumesc, nu reușesc niciodată. De când a ieșit la pensie, mama se simte singură. Acum, e ca un copil.
