M-am născut cu o boală genetică rară și am fost abandonat la maternitate. Am crescut în sistemul de plasament, luptând mereu cu respingerea, prejudecățile și dorința de a-mi găsi locul în lume. Povestea mea este despre supraviețuire, speranță și întrebarea dacă dragostea adevărată poate vindeca răni vechi.
Într-o seară tensionată, am realizat că logodna mea cu Vlad nu era ceea ce îmi imaginam. Am fost prinsă între dragostea pentru el și realitatea complicată a relației sale cu fosta soție și copiii lor. Povestea mea este despre lupta de a-mi găsi locul, despre compromisuri și despre curajul de a-mi pune fericirea pe primul loc.
Am fost mereu umărul pe care plângeau ceilalți, mereu ascultătoarea, mereu alinarea. Într-o zi, am realizat că nimeni nu mă vede cu adevărat și că am ajuns să mă pierd pe mine însămi în grijile altora. Povestea mea e despre curajul de a cere mai mult și despre prețul pe care îl plătești când alegi să nu mai fii doar o umbră în propria viață.
Sunt Maria și, după o viață întreagă dedicată familiei, mă trezesc singură, într-o casă prea mare și prea tăcută. Povestesc despre conflictele cu copiii mei, despre dorința de a fi mai mult decât mama sau bunica lor, și despre căutarea propriei mele identități. Întrebarea care mă macină: cine sunt eu, dincolo de tot ce am fost pentru ceilalți?
Mă numesc Maria. După o viață trăită pentru ceilalți – ca soție, mamă și bunică – mă trezesc, la peste șaizeci de ani, singură într-o casă prea mare și prea tăcută. Povestea mea este despre curajul de a mă regăsi, despre conflictele cu copiii mei și despre întrebarea care nu-mi dă pace: cine sunt eu, dincolo de rolurile pe care le-am jucat toată viața?
Într-o dimineață obișnuită, am realizat că nimeni nu mă ascultă cu adevărat, deși toți aveau nevoie de mine. Ani de zile am fost stâlpul familiei mele, sacrificându-mi visele și dorințele pentru binele lor. Povestea mea este despre curajul de a-mi cere dreptul la fericire și de a-mi găsi propria voce.
Încă de mică am fost cea care ținea familia unită, deși nimeni nu mă asculta cu adevărat. Povestesc despre lupta mea de a avea o voce și de a fi văzută printre cei mai apropiați oameni. Aceasta este o poveste despre durerea tăcută, curajul de a mă ridica și încercarea de a ieși din rolul de figurantă veșnică.
Timp de luni de zile, am stat la aceeași masă dintr-o cafenea mică din Iași, privind-o pe femeia pe care o credeam mama mea biologică. Frica de a-i distruge viața m-a ținut departe, până într-o zi ploioasă când am găsit curajul să-i spun cine sunt. Ce a urmat ne-a schimbat pe amândoi pentru totdeauna, forțându-ne să ne confruntăm cu durerea trecutului și să căutăm iertarea și apartenența.
M-am căsătorit cu Vlad, crezând că dragostea noastră va învinge orice obstacol, dar realitatea a fost mult mai crudă. Între presiunea soacrei mele, lipsa de sprijin din partea soțului și sentimentul constant că nu aparțin cu adevărat familiei lui, am ajuns să mă simt oaspete în propria mea viață. Povestea mea este despre lupta pentru demnitate, identitate și curajul de a-mi găsi vocea.
Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, am găsit un bebeluș abandonat pe pragul casei mele dintr-un cartier liniștit din Ploiești. Deși nu aveam nimic pregătit pentru un copil, am decis să-l cresc ca pe propriul meu fiu, ascunzându-i mereu adevărul despre originea lui. Acum, după 40 de ani, mă lupt cu vinovăția și cu întrebarea dacă am făcut bine să-i ascund cine este cu adevărat.
Totul a început când am ales să-mi botez fiica Zamfira, un nume vechi, dar drag sufletului meu. Am fost pusă la zid de rude, prieteni și necunoscuți, care au râs, au judecat și au aruncat cuvinte grele. Povestea mea este despre curajul de a-mi apăra copilul și identitatea, chiar și atunci când lumea întreagă pare să-ți fie împotrivă.
Sunt Ioana, o mamă tânără din București, care a crescut într-o familie modestă și a luptat mereu să-și depășească condiția. Povestea mea e despre prejudecăți, despre cum am fost confundată cu bona propriului copil, și despre lupta de a-mi păstra demnitatea într-o societate care judecă prea repede. Întrebarea care mă macină: cât de mult contează aparențele în România și de ce ne grăbim să punem etichete?
