Mă numesc Mirela și am trăit mereu cu povara prejudecăților legate de felul în care arăt și de originile mele. Cel mai dureros moment a fost când, chiar în fața copilului meu, cineva a presupus că sunt doar bona lui, nu mama. Povestea mea este despre lupta pentru demnitate, despre durerea de a fi judecat și despre întrebarea: cine suntem cu adevărat în ochii celorlalți?
Am trăit pe pielea mea cum dragostea și sprijinul din familie pot deveni surse de durere și dezbinare. Povestea mea începe cu promisiuni nespuse și se termină cu întrebări fără răspuns, după ce mama soțului meu a ales să fie bunică doar pentru unul dintre nepoți. Încă mă întreb dacă iertarea e posibilă și dacă rănile acestea se vor vindeca vreodată.
Într-o noapte rece de februarie, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna când soțul meu, Radu, a plecat, lăsându-mă singură cu gemenii noștri, Andreea și Vlad, proaspăt diagnosticați cu autism. Am luptat cu prejudecățile, lipsa banilor și singurătatea, dar am descoperit în mine o forță pe care nu știam că o am. Povestea mea este despre durere, speranță și curajul de a merge mai departe când totul pare pierdut.
Sunt Mirela, mamă a trei copii, iar tatuajele mele au devenit motivul pentru care am fost respinsă de școală, comunitate și chiar de propria familie. Povestea mea este despre lupta cu prejudecățile, despre cum am ajuns să fiu privită ca o paria doar pentru că pielea mea spune o poveste diferită. Întrebarea care mă macină: cât valorează, de fapt, un om în ochii societății noastre?
Am pierdut brațul drept într-un accident de muncă, dar nu și dorința de a cânta la chitară. Povestea mea este despre lupta cu prejudecățile, cu sărăcia și cu propria familie, care nu a crezut niciodată că voi mai putea fi fericit. Am găsit puterea să mă ridic și să-mi urmez visul, chiar dacă totul părea pierdut.
