Sunt Irina. Povestesc cum nașterea fiului meu, Rareș, a răsturnat tot ce știam despre mine și despre căsnicia mea cu Vlad. E o confesiune despre neputință, rușine, dar și despre speranța că, în mijlocul crizei, poți regăsi drumul spre tine.
Sunt Irina, am 28 de ani și am crezut că viața mea e așezată. După nașterea fiului meu, totul s-a destrămat: soțul m-a părăsit, mama lui a început să-mi controleze fiecare pas, iar prietena mea cea mai bună m-a trădat. Povestea mea e despre pierdere, luptă și regăsire.
Întoarcerea mea acasă din maternitate, cu micuța mea Maria în brațe, a fost departe de visul pe care mi-l făurisem. În loc de liniște și căldură, am găsit o casă nepregătită și un soț copleșit, iar între lacrimi și reproșuri am descoperit cât de fragilă e uneori fericirea. Povestea mea e despre așteptări, dezamăgiri și puterea de a merge mai departe când totul pare să se destrame.
Sunt Vlad, iar viața mea s-a schimbat radical după ce soția mea, Irina, a născut primul nostru copil. Într-o lună, casa noastră s-a transformat dintr-un loc plin de râsete într-un spațiu apăsător, unde tăcerea Irinei mă sperie mai mult decât orice ceartă. Povestea mea este despre neputință, frică și încercarea disperată de a-mi salva familia de o prăpastie invizibilă.
A trecut o săptămână, iar în noaptea în care am decis să discut despre concluziile mele cu Camelia, am găsit-o ghemuită pe canapea, acoperită neglijent cu o pătură. Casa era liniștită, Iulian dormea deja, iar lumina difuză a lămpii arunca umbre peste cameră. Am început să împărtășesc observațiile mele, descriind în detaliu orele și efortul pe care le investeam zilnic, așteptând o formă de recunoaștere sau apreciere din partea ei.
