Mă numesc Irina și am visat mereu la o familie fericită, dar m-am trezit într-o casă care se destramă, cu un băiețel pe care nu reușesc să-l liniștesc. Zilnic mă lupt cu oboseala, vinovăția și sentimentul că nu sunt suficient de bună ca mamă. Povestea mea este despre speranță, eșec și întrebarea dacă mai există o cale spre fericire.
Povestea mea începe cu o casă primită cadou de la părinți, un vis transformat rapid într-un coșmar. Între zidurile ei s-au adunat certuri, neînțelegeri și, în cele din urmă, sfârșitul căsniciei mele cu Vlad. Acum, la șase luni după divorț, încerc să-mi regăsesc echilibrul și să înțeleg cum un dar atât de generos a putut să ne distrugă.
Mă numesc Irina și am ajuns la capătul puterilor, într-o noapte rece de noiembrie, când totul părea pierdut. Trădarea soțului meu, lipsurile materiale și povara de a-mi crește singură copiii m-au împins pe marginea prăpastiei. Povestea mea este despre cum am găsit forța să merg mai departe, chiar și atunci când speranța părea o glumă crudă.
Totul a început cu o cheie strălucitoare și promisiunea unui nou început. Casa pe care părinții mei ne-au dăruit-o la nuntă părea un vis împlinit, dar a devenit scena tuturor conflictelor, frustrărilor și, în cele din urmă, a destrămării căsniciei mele cu Vlad. Acum, privind în urmă, încerc să înțeleg unde am greșit și dacă fericirea poate fi reconstruită din ruinele unui vis spulberat.
Am ajuns la marginea prăpastiei când totul părea pierdut: familia mea era pe cale să se destrame, iar eu nu mai găseam niciun sens în viață. Prin rugăciune și credință, am descoperit o forță interioară care m-a ajutat să mă ridic și să lupt pentru ceea ce contează cu adevărat. Povestea mea este despre suferință, iertare și puterea de a merge mai departe, chiar și atunci când totul pare imposibil.
A fost vina tatălui? Spatele fragil al mamei, vizibil prin cămașa de noapte, și mașina nouă și strălucitoare a tatălui erau cele mai vii amintiri din copilăria Savianei. Prezența constantă a mamei pe canapeaua din sufragerie era un semn al depresiei sale adânci, dar Saviana a înțeles acest lucru mult mai târziu. În micul oraș al anilor ’90, nimeni nu vorbea despre sănătatea mintală.
A fost vina tatălui? Spatele fragil al mamei, vizibil prin cămașa de noapte, și mașina nouă și strălucitoare a tatălui erau cele mai vii amintiri din copilăria Savianei. Prezența constantă a mamei pe canapeaua din sufragerie era un semn al depresiei sale adânci, dar Saviana a înțeles acest lucru mult mai târziu. În micul oraș al anilor ’90, nimeni nu vorbea despre sănătatea mintală.
