Sunt Ella, am 68 de ani și trăiesc singură într-un apartament mic din București. De doi ani, fiica mea, Sabina, nu mi-a mai dat niciun semn de viață, iar sufletul meu e măcinat de dor și vinovăție. Povestea mea e despre tăcere, regrete și speranța că, într-o zi, poate va suna telefonul.
Ea insistă să aibă propria cameră, dar ce pot să fac? Nu putem să ne înghesuim toți într-o singură cameră; am doi copii mari și un soț. Situația ne destramă familia.
Emilia nu a reușit niciodată să găsească un teren comun cu mama ei. Totuși, casa mamei sale era un loc de care nu se putea desprinde. Se simțea atrasă de ea. Soțul ei, de asemenea, iubea acel loc. Întotdeauna vizitau satul la sfârșit de săptămână. Făceau plimbări prin pădure, o ajutau pe mama ei cu treburile gospodărești și priveau apusurile. Relația cu mama ei era destul de ciudată. Locuiau
Totul mergea relativ bine, având în vedere anii anteriori ai căsniciei mele. Avem doi copii adolescenți. Fiul nostru a decis să locuiască cu tatăl său, în timp ce fiica noastră a rămas cu mine. Înainte de a depune cererea de divorț, nu mi-am imaginat cât de dificilă va deveni viața.
