La 70 de ani, mă simt tot mai singură și mă tem că am devenit o povară pentru fiica mea, Irina. Povestea mea este despre lupta cu singurătatea, dorința de a nu fi uitată și încercarea de a găsi un sens în anii târzii ai vieții. Împărtășesc cu voi momentele de disperare, dar și speranța că nu este prea târziu pentru împăcare și înțelegere.
Am crescut într-o familie destrămată, cu o mamă care a devenit totul pentru mine după ce tata a plecat. Când m-am îndrăgostit de Rareș, un băiat pe care mama nu-l putea accepta, am fost pusă în fața celei mai grele alegeri din viața mea. Povestea mea este despre lupta dintre loialitatea față de familie și dorința de a-mi urma inima, despre sacrificii, regrete și speranța că iubirea poate vindeca răni vechi.
Sunt Maria și viața mea s-a schimbat radical când fiica mea, Ioana, a început să creadă că nu mai sunt în toate mințile. Acum, nu mă mai lasă să-mi văd nepoata, iar sufletul meu e sfâșiat între dorința de a-mi repara greșelile și neputința de a-i demonstra că încă sunt mama pe care a cunoscut-o. Povestea mea e despre dragoste, neînțelegeri și speranța că, într-o zi, vom fi din nou o familie.
În ziua nunții fiicei mele, am simțit cum distanța dintre noi crește, ca o prăpastie pe care nu mai știam cum s-o traversez. Am vrut să-i ofer totul, dar viața m-a pus în fața unei alegeri imposibile, iar decizia mea a lăsat răni adânci. Acum, mă întreb dacă dragostea de mamă poate vindeca ceea ce lipsa banilor a distrus.
În ziua în care fiica mea a împlinit 25 de ani, am privit pe fereastră cum primăvara înflorește, dar sufletul meu era înghețat. De trei ani nu mai lucrez, iar de când soțul meu, Ilie, a murit, am crescut-o singură pe Maricica. Acum, când e adultă și are propria familie, simt că nu mai am loc în viața ei, iar durerea asta mă sfâșie mai tare decât singurătatea.
Sunt Ana, o femeie de 38 de ani, rămasă văduvă prea devreme, care a încercat să reconstruiască o viață pentru mine și fiica mea, Mara. Când am crezut că am găsit din nou dragostea, Mara mi-a pus în față un ultimatum sfâșietor. Povestea mea e despre lupta dintre dorința de a fi fericită și sacrificiul pentru copilul meu.
Sunt Mirela, mama unei fete care a ales să-și împărtășească cele mai mari bucurii nu cu mine, ci cu soacra ei. Povestea mea este despre distanța care s-a creat între noi, despre vinovăție, neputință și dorința de a repara ceea ce pare iremediabil. Mă întreb dacă dragostea de mamă poate fi vreodată înlocuită sau dacă uneori, fără să vrem, ne pierdem copiii pe drum.
Sunt Ella, am 68 de ani și trăiesc singură într-un apartament mic din București. De doi ani, fiica mea, Sabina, nu mi-a mai dat niciun semn de viață, iar sufletul meu e măcinat de dor și vinovăție. Povestea mea e despre tăcere, regrete și speranța că, într-o zi, poate va suna telefonul.
Ea insistă să aibă propria cameră, dar ce pot să fac? Nu putem să ne înghesuim toți într-o singură cameră; am doi copii mari și un soț. Situația ne destramă familia.
Emilia nu a reușit niciodată să găsească un teren comun cu mama ei. Totuși, casa mamei sale era un loc de care nu se putea desprinde. Se simțea atrasă de ea. Soțul ei, de asemenea, iubea acel loc. Întotdeauna vizitau satul la sfârșit de săptămână. Făceau plimbări prin pădure, o ajutau pe mama ei cu treburile gospodărești și priveau apusurile. Relația cu mama ei era destul de ciudată. Locuiau
Totul mergea relativ bine, având în vedere anii anteriori ai căsniciei mele. Avem doi copii adolescenți. Fiul nostru a decis să locuiască cu tatăl său, în timp ce fiica noastră a rămas cu mine. Înainte de a depune cererea de divorț, nu mi-am imaginat cât de dificilă va deveni viața.
