Într-o seară tensionată, tatăl meu mă imploră să-l iert pe unchiul care mi-a distrus copilăria. Încerc să găsesc răspunsuri între datoria față de familie și rănile adânci pe care nu le pot uita. Povestea mea e despre lupta cu umbrele trecutului și despre întrebarea dacă iertarea e cu adevărat posibilă.
Mă numesc Irina. Am crescut sub umbra violenței tatălui meu, iar când a avut nevoie de ajutorul meu vital, am fost pusă în fața celei mai grele decizii din viața mea. Povestesc totul pentru a înțelege dacă există limite ale iertării și dacă suntem datori să ne sacrificăm pentru familie, indiferent de trecut.
De un an încoace, tatăl meu mă îndeamnă să-l iert pe unchiul meu și să-i ofer ajutor—până la urmă, este familie. Totuși, îmi amintesc clar chinul prin care ne-a trecut pe mine și pe tatăl meu—nu am uitat nimic. Acum, refuz să fac ceva pentru a-l ajuta. Sunt convins că încă ne poartă pică, dar din cauza
