La masa de Crăciun, mama mi-a cerut să aleg între ea și soția mea. Am plecat de mână cu femeia pe care o lăsasem prea mult timp singură

— Ori rămâi aici, cu mine, ori ieși pe ușa aia după ea. Dar dacă pleci, pentru mine nu mai ai mamă.

Mama ținea cuțitul de cozonac în mână. Ioana stătea lângă cuier, cu un singur braț băgat în palton. La masă, sora mea, Cristina, împăturea întruna un șervețel. Nimeni nu se uita la mine.

Aveam treizeci și șapte de ani și încă îmi era frică să-i spun mamei că nu are dreptate.

Cu zece minute înainte, mâncam sarmale. Mama luase o înghițitură din salata adusă de Ioana, strâmbase din gură și împinsese farfuria.

— Tot n-ai învățat? Andrei muncește toată ziua și tu nici o salată nu ești în stare să faci.

Ioana pusese bolul lângă platou, fără să răspundă. Avea degetele roșii de frig. Veniserăm cu autobuzul, fiindcă mașina era în service și amânam reparația până la salariu.

— Mamă, ajunge, am spus.

— Ce să ajungă? Nu mai pot vorbi în casa mea?

Apoi s-a întors spre mătușa mea:

— Pe vremea mea, femeile țineau casa. Acum sunt obosite toate. Și copii tot mai târziu, dacă mai fac.

Ioana a lăsat furculița jos.

De opt luni mergeam la investigații. Mama știa. Îi spusesem eu, deși Ioana mă rugase să păstrăm între noi. Atunci înțelesesem discreția ca pe o jignire adusă mamei mele. Acum îmi venea să intru sub masă.

Nu începuse în seara aceea. Începuse cu cheia „pentru urgențe”, folosită când eram la serviciu. Cu rufele reașezate în dulap. Cu întrebări despre salariul Ioanei și bonurile lăsate pe frigider.

Eu spuneam mereu:

— Așa e ea. Nu pune la suflet.

Adică Ioana trebuia să înghită, ca eu să nu port o discuție neplăcută.

Mama mă crescuse singură din clasa a șasea. Făcuse curățenie pe scări de bloc, își lipise tălpile cizmelor și-mi cumpărase mie ghete. Nu uitasem nimic. Numai că fiecare împotrivire a mea ajungea, cumva, tot la cizmele ei.

Când ne căsătoriserăm, ne împrumutase douăsprezece mii de lei pentru avansul apartamentului. Îi returnasem lunar, până la ultimul leu. Totuși, casa noastră rămăsese, în vorbele ei, „casa făcută pe banii mei”.

În seara aceea, Ioana s-a ridicat să strângă farfuriile.

— Lasă-le, a spus mama. Măcar azi nu te mai preface harnică.

Am văzut cum i s-a încordat maxilarul.

— Viorica, eu nu mai pot sta aici, a spus încet.

— Atunci du-te. Băiatul meu rămâne cu familia lui.

M-am ridicat atât de repede, încât scaunul a lovit caloriferul.

— Ioana e familia mea.

Atunci a venit ultimatumul.

M-am uitat la mama. Îi tremura bărbia, dar avea privirea aceea pe care o știam din copilărie: aștepta să cedez. De obicei, cedam înainte să înceapă plânsul.

— N-o să aleg să-mi umilesc soția ca să-ți dovedesc că te iubesc.

— După tot ce-am făcut pentru tine?

— Știu ce-ai făcut. Dar nu pentru asta am venit de Crăciun. Nu ca să plătească ea.

Cristina mi-a prins mâneca.

— Las-o acum, că-i sărbătoare.

Mi-am tras brațul încet.

— Și pentru Ioana e.

I-am ținut paltonul soției mele. Nu plângea. Tocmai asta m-a durut: se mișca atent, ca un musafir care nu vrea să deranjeze.

Mama a spus că, dacă trecem pragul, să nu ne mai întoarcem. Am ieșit amândoi.

În stație, Ioana m-a întrebat:

— Vii fiindcă mă alegi sau fiindcă ți-e rușine de ce-au văzut ceilalți?

N-am avut un răspuns frumos.

— Amândouă. Dar trebuia să vin după tine de mult.

A început să plângă abia acasă, când și-a scos ghetele ude. M-am așezat lângă ea pe gresie. Nu mi-a spus că e bine. Nu era.

A doua zi, mama mi-a trimis că nu mai sunt fiul ei. După aceea au venit apelurile rudelor. Am răspuns o singură dată: puteam vorbi dacă încetau jignirile și dacă își cerea scuze Ioanei. Răspunsul mamei a fost să ne lase cheia în cutia poștală, într-un plic pe care scria numele meu de familie.

Au trecut patru ani. Nu ne-am mai văzut și nu ne-am mai vorbit. Am încetat să aștept împăcarea. Uneori încă întind mâna spre telefon când văd ceva ce i-ar fi plăcut.

Ioana și cu mine n-am reparat totul într-o seară. A trebuit să-i arăt, în multe zile obișnuite, că nu rămăsese iar singură.

Îmi lipsește mama. Dar dorul meu nu poate fi o obligație pentru soția mea de a îndura.

Oare câți dintre noi spunem „așa e ea”, când, de fapt, îi cerem altcuiva să sufere în locul nostru?