De ziua soțului meu, am refuzat să mai gătesc pentru toată familia. Soacra mi-a spus că i-am furat băiatul, iar el stătea lângă mine și tăcea

— Dacă nu sunteți acasă sâmbătă, să nu mai calci în casa mea, mi-a spus soacra la telefon.

Eram în bucătărie, cu mâna într-o pungă de cartofi. Lângă mine, Radu desfăcea o factură. A auzit. Știu că a auzit, fiindcă s-a oprit din rupt plicul.

— Mamă, nu fugim din țară. E ziua lui și mergem undeva împreună.

— Pe mine să nu mă mai faci mamă, Anca.

A închis. Radu a pus factura pe masă.

— O să-i treacă.

Atunci am început să plâng. Nu din cauza ei. Din cauza lui.

De nouă ani, aniversarea lui însemna optsprezece oameni în apartamentul nostru cu două camere. Eu făceam cumpărăturile, salata de boeuf, sarmalele, friptura. El cobora după pâine și băuturi. La final, lumea îi spunea cât de frumos știe să-și adune familia.

Eu rămâneam cu vasele.

Anul trecut, după ce plecase ultima mătușă, am adormit pe un scaun. Aveam picioarele umflate de la statul în picioare și urma să intru la șapte în schimbul de dimineață, la brutărie.

În primăvara aceea ne-au mărit rata. Mașina a cerut aproape două mii de lei la service. Când am adunat cât costa iar masa, mi s-a făcut rău.

— Hai să mergem cu trenul la Sinaia, i-am propus lui Radu. Plecăm dimineața, ne plimbăm, mâncăm ceva și seara ne întoarcem. Fără cazare.

A zâmbit cum nu-l mai văzusem de mult.

— Chiar mi-ar plăcea.

Rezervasem biletele și pusesem deoparte trei sute de lei. Pentru prima dată, nu cumpărasem carne la ofertă cu trei săptămâni înainte.

Problema a început când am scris pe grupul familiei că anul acesta nu organizăm masă.

Socrul, Dumitru, a răspuns primul:

„Omul fără familie nu valorează nimic.”

Cumnata mea, Ioana, a scris că mama lor plânsese toată dimineața. O mătușă m-a întrebat dacă sunt supărată pe cineva. Nimeni nu l-a întrebat pe Radu ce voia el.

Nici el nu s-a grăbit să spună.

— Scrie-le că am hotărât împreună, i-am cerut.

— Nu vreau să fac scandal pentru o masă.

Am râs scurt. Urât mi-a ieșit.

— Pentru tine e o masă. Pentru mine sunt trei zile de muncă și încă una în care îmi revin.

S-a uitat spre chiuvetă, unde erau farfuriile de la cină.

— Puteai să-mi spui că ți-e atât de greu.

— Ți-am spus. Doar că mereu aveai meci, erai obosit sau „mai aveam puțin”.

N-am vorbit în seara aceea. Am dormit fiecare pe marginea lui de pat, cu o distanță mică între noi care mi s-a părut enormă.

Vineri, soacra mi-a trimis o fotografie cu Radu copil, în fața unui tort.

„Atunci nu-i era rușine cu noi.”

Am stat zece minute cu telefonul în mână. Aproape am scris că renunțăm. Așa făceam eu, cedam și după aia mă supăram că iar am cedat.

Dar am pus telefonul cu fața în jos.

Sâmbătă, la șapte și jumătate, eram încă în papuci când a sunat interfonul.

— Deschide, suntem noi. Am adus salatele, a spus soacra.

M-am uitat la Radu. Avea geaca pe el și biletele în buzunar.

— Le-ai spus că plecăm mai târziu?

— Nu.

La ușă erau părinții lui și Ioana. Două sacoșe, o tavă acoperită cu folie și un tort. Soacra a încercat să intre pe lângă el.

— Hai, că nu ținem supărarea. Anca, pune tu repede cafeaua.

M-am agățat de marginea dulapului. Nici măcar nu-mi scosesem o cană.

Radu a rămas în prag.

— Mamă, noi plecăm.

— Pe noi ne lași pe scară? a întrebat tatăl lui.

Radu a înghițit în sec.

— V-am spus că nu facem masă. Vă duc sacoșele la mașină, dar azi plec cu Anca.

Soacra s-a uitat la mine.

— Ești mulțumită?

Am vrut să explic, iar. El m-a oprit ușor, atingându-mi mâna.

— Nu ea v-a ținut la ușă. Eu v-am răspuns.

În tren n-am fost fericiți dintr-odată. Lui îi vibra telefonul, eu mă întrebam dacă trebuia totuși să-i poftim la cafea.

— Îmi pare rău că te-am lăsat singură cu ei, a spus.

I-am luat mâna. Atât am putut atunci.

Au trecut două luni. Soacra încă îmi vorbește rece. Duminica trecută am mers la ei, iar Radu a strâns masa lângă mine. Nimeni n-a comentat.

Îmi doresc să fac parte din familia lui, nu să câștig fiecare întâlnire cu ei prin muncă și tăcere.

Dar încă mă întreb: dacă un singur „nu” ne-a supărat atât de tare pe toți, câte lucruri lăsasem nespuse până atunci?