După unsprezece ani în care am muncit singură de sărbători, i-am spus soțului că nu mai merg la mama lui. Prima lui grijă a fost ce vor spune rudele
— Și eu ce le spun alor mei, că nevastă-mea nu mai vrea să facă două sarmale?
Andrei a împins scaunul atât de tare, încât Mara a tresărit deasupra caietului. Eu țineam încă telefonul în mână. Pe ecran rămăsese lista trimisă de mama lui: sarmale, salată de boeuf, piftie, trei cozonaci. Pentru paisprezece oameni.
— Spune-le că anul acesta le faci tu, am zis.
S-a uitat la mine de parcă tocmai îi cerusem să plece din casă.
Aveam făină pe mânecă. Făcusem clătite, fiindcă mai erau patru zile până la salariu, iar copiii voiau ceva dulce. În aplicația băncii aveam două sute optzeci de lei. Din ei trebuia să cumpăr și cadoul pentru serbarea lui Vlad.
Cu zece minute înainte, soacră-mea mă sunase să-mi explice că anul trecut bomboanele pentru nepoți fuseseră „din alea ieftine”.
— Copiii simt când te zgârcești, Ioana.
N-am întrebat-o dacă simțise cineva că eu purtasem aceleași ghete trei ierni.
De unsprezece ani, sărbătorile începeau pentru mine cu găleata și se terminau cu mâinile crăpate. Făceam curățenie în apartamentul nostru, cumpăram cadourile, le împachetam noaptea. Pe douăzeci și trei decembrie mă mutam aproape cu totul în bucătăria ei.
Andrei venea după serviciu, își desfăcea o bere și se așeza lângă frații lui.
— Mai ai mult? mă întreba uneori din ușă.
Niciodată: „Ce pot să fac?”
Anul trecut, după ce spălasem ultima tavă, m-am așezat pe marginea căzii și am plâns fără zgomot. Aveam o arsură pe încheietură. Din sufragerie am auzit-o pe soacră-mea:
— Bunicele sarmalele, dar tot n-a învățat cât cimbru se pune.
Andrei râsese scurt. Poate din obișnuință. Pe mine râsul acela m-a durut mai tare decât arsura.
Acum stătea în fața mea și aștepta să-mi treacă.
— Așa e mama. Nu te lua după ea.
— Dar după cine să mă iau? După tine, care mă lași singură acolo?
— Nu începe. Tocmai de Crăciun vrei scandal?
Mara și-a strâns caietul la piept.
— Mami, pot să fac eu salata, dacă e greu.
Are nouă ani.
Atunci mi s-a făcut rușine. Nu fiindcă refuzam, ci fiindcă fetița mea înțelesese deja că liniștea familiei se cumpără cu munca cuiva care nu are voie să spună că e obosit.
Am trimis copiii în camera lor și am închis aragazul.
— Nu mai merg să muncesc de dimineață până seara, Andrei. Dacă vrei să mergem în vizită, împărțim tot. Cumpărături, gătit, vase. Și când mama ta mă jignește, nu te mai uiți în farfurie.
— Îmi pui condiții ca să merg la părinții mei?
— Îți spun în ce condiții mai pot eu.
Au urmat trei zile urâte. Vorbeam despre pâine, facturi și cine ia copilul de la grădiniță. Atât.
Soacră-mea m-a sunat de două ori. A treia oară am răspuns.
— Eu am ținut casa cu serviciu și doi copii. N-am murit.
Mi-am apăsat degetele pe frunte.
— Știu că v-a fost greu. Dar nu trebuie să-mi fie și mie la fel.
A închis.
Seara, Andrei mi-a spus că mama lui plângea. Am simțit cum îmi vine iar să cedez. Știam exact ce aveam de făcut ca să se termine cearta: să cer iertare, să cumpăr carnea și să nu mai pomenesc nimic.
În schimb, i-am arătat lista de cheltuieli.
— Uite cât ne costă masa asta. Și uite câte zile libere am eu. Două. Pe amândouă le petrec în bucătărie.
S-a așezat. A luat hârtia, apoi a pus-o la loc.
— Nu mi-am dat seama că s-au adunat atâtea.
— Ți-am spus. Doar că până acum tot le făceam.
Nu m-a îmbrățișat. Nici n-a găsit dintr-odată vorbele potrivite. A doua zi însă și-a sunat mama din bucătărie.
— Anul ăsta rămânem acasă. Nu, nu doar Ioana a hotărât. Am hotărât noi.
Îi tremura piciorul sub masă.
De Crăciun am avut o tavă de friptură, piure și un cozonac cumpărat. Andrei a curățat cartofii, eu am pregătit carnea. După masă, când s-a ridicat să plece în sufragerie, s-a oprit singur și a strâns farfuriile.
Mama lui ne-a răspuns rece la telefon. M-a durut, recunosc. Dar n-am alergat să repar totul cu încă o tavă de mâncare.
Seara am stat pe covor cu copiii. Nu mai făcusem asta într-o zi de Crăciun de ani întregi.
Încă îmi vine să mă justific când spun că sunt obosită. Oare de câte ori trebuie să spunem „nu mai pot” până să fim auzite?