„Pentru oalele tale ai timp, dar cina nu e gata?” În seara aceea am înțeles de ce nu mai puteam rămâne în căsnicia mea

— Pentru oalele tale ai timp, dar cina nu e gata?

Mihai stătea în ușa bucătăriei, încălțat, cu ghiozdanul Ilincăi la picioare. Eu țineam o cratiță fierbinte printr-un prosop ud. M-am fript, am scăpat-o pe aragaz și am început să plâng. Nu de durere.

— E gata în zece minute.

— Mereu trebuie să fie un spectacol cu tine.

Ilinca s-a aplecat să-și ridice ghiozdanul. Avea șase ani și învățase deja să se facă mică atunci când tatăl ei vorbea așa.

Cu două luni înainte, dacă mă întreba cineva ce-mi lipsește, probabil răspundeam: somnul. Adevărul era că nu-mi mai aminteam ultima conversație în care Mihai mă întrebase ceva și așteptase răspunsul.

Eu eram Ana doar pe buletin. Acasă eram „unde sunt șosetele?”, „ai plătit întreținerea?”, „iar ai cumpărat ceva?”.

Renunțasem la serviciul de croitoreasă când Ilinca începuse să se îmbolnăvească des la creșă. Fusese o hotărâre luată împreună. Mai târziu, în certuri, devenise alegerea mea de a sta acasă.

Mai scurtam pantaloni pentru vecine. Banii se duceau pe fructe, siropuri și câte o bluză pentru copil.

Pe Oana am întâlnit-o la coada de la farmacie. Mi-a spus că arăt obosită. Am râs, apoi mi-au dat lacrimile între raftul cu vitamine și tejghea.

Ne-am băut cafeaua pe o bancă.

— Tu când ai făcut ultima dată ceva pentru tine?

— Mi-am luat niște ghete în noiembrie.

Nu a râs.

Mi-a arătat un anunț: curs de ceramică la casa de cultură, miercurea seara, o sută șaizeci de lei pe lună.

Am zis imediat că nu pot.

— Ana, nu te-am întrebat dacă poți pleca pe lună. Sunt două ore.

Am plătit prima lună din banii pe trei perechi de perdele tivite. Lui Mihai i-am spus după cină, ca să nu poată zice că l-am luat pe nemâncate.

— Și cu fata cine stă?

— Tu. Miercurea ajungi la șase.

S-a uitat la mine de parcă îi cerusem să-și dea demisia.

La primul curs am stricat un bol. Avea o margine groasă și se lăsase într-o parte. Profesoara mi-a pus puțin lut în palmă.

— Mai încearcă. Nu te grăbește nimeni.

Am stat câteva secunde fără să mișc mâinile. Acasă mă grăbea mereu cineva.

Mihai nu mi-a interzis să merg. Doar că miercurea apărea mereu ceva: trebuia să treacă pe la un coleg, era prea obosit, nu găsea pijamaua copilului. Telefonul îmi vibra pe masa de lucru până mă simțeam vinovată că eram acolo.

În seara cu cratița, după ce Ilinca a adormit, i-am spus că nu mai rezist.

— Nici eu, Ana. Trag la muncă, vin acasă și tot eu sunt vinovat.

— Nu-ți cer să fii vinovat. Îți cer să mă vezi.

A oftat și a deschis televizorul.

Au urmat săptămâni cu vorbe puține. Am propus consiliere. A spus că n-avem bani să povestim unor străini ce probleme avem.

Într-o dimineață, Ilinca m-a întrebat dacă, atunci când crește, trebuie și ea să ceară voie să iasă din casă.

Am rămas cu fermoarul gecii ei între degete.

Nu am plecat atunci. Asta e partea pe care mi-e rușine s-o spun. Am mai stat patru luni. Mi-era frică de chirie, de facturi, de febra copilului într-o noapte în care aș fi fost singură.

Mi-am sunat fosta șefă. Nu mai avea postul meu, dar m-a recomandat unui atelier de retușuri. Am început cu program de șase ore, iar Oana o lua pe Ilinca de la școală de două ori pe săptămână.

Mi-am făcut un cont separat. Am strâns garanția pentru o garsonieră și am notat fiecare cheltuială într-un caiet.

Când i-am spus că vreau să ne separăm, Mihai a lăsat furculița jos.

— Pentru un curs arunci tu familia?

— Nu pentru curs. Pentru tot ce încerc să-ți spun de ani de zile.

A plâns. Nu-l mai văzusem plângând de la moartea tatălui lui. O clipă am vrut să retrag tot.

Ne-am mutat într-o sâmbătă. Mihai a cărat patul Ilincăi până la etajul trei. Am stabilit weekendurile cu ea și contribuția lui, urmând să le punem în acte.

Acum verific soldul înainte să cumpăr carne. Cursul îl plătesc doar în lunile în care îmi permit. Ilinca încă întreabă uneori când ne întoarcem acasă, iar eu o țin în brațe până găsesc cuvintele.

Pe pervaz avem bolul strâmb. Ținem în el cheile.

Încă mă întreb dacă puteam salva căsnicia. Dar cât timp poți încerca singură, fără să te pierzi de tot?