Soțul meu i-a cerut surorii mele să semneze pentru banii împrumutați. Când ea a pus pixul jos, am înțeles că trebuia să spun și eu adevărul
— Deci acum sunt o străină? a întrebat Magdalena, împingând foaia peste masa din bucătărie.
Petru a prins-o înainte să ajungă în ceaiul vărsat.
— Nu. Dar patru mii opt sute de lei nu sunt mărunțiș. Și noi avem rate.
Sora mea s-a uitat la mine. Aștepta să rup hârtia, să-l cert, să-i spun că între surori nu se fac contracte. Altădată, probabil asta aș fi făcut.
Numai că în sertarul de sub mâna lui Petru se afla factura pentru aparatul dentar al fiicei noastre. Încă neachitată. Iar eu știam de ce.
Cu două săptămâni înainte îi dădusem Magdalenei o mie șapte sute de lei din banii puși deoparte. Fără să-i spun soțului meu.
— Ana, zi și tu ceva.
Mi-am strâns mâinile între genunchi.
Magdalena era sora mea mai mică. După moartea mamei, rămăsesem cu obiceiul de a-i răspunde la telefon înainte să termine primul apel. Mama îmi spusese mereu: „Tu ești mai așezată. Ai grijă de ea.”
Avusesem grijă. De facturi, de chirii întârziate, de câte un frigider gol. La început fuseseră necazuri adevărate: fabrica unde lucra se închisese, apoi divorțul. Rămăsese singură cu băiatul ei, Darius.
Pe urmă, urgențele începuseră să vină lunar.
O dată se stricase mașina. Altădată trebuiau bani pentru școală. Când întrebam cât îi lipsea exact, plângea. Eu mă opream din întrebat.
Petru n-o urâse niciodată. El o dusese la spital când făcuse o criză de fiere. El îi cărase mobila în garsoniera închiriată. Dar începuse să tresară când îmi suna telefonul seara.
— De fiecare dată când spune „doar până la salariu”, noi renunțăm la ceva, îmi zisese cu o noapte înainte. Eu când aflu ce ne permitem? După ce promiți tu?
Atunci îi cerusem încă o excepție.
Acceptase, cu două condiții: să vedem datoria și să semnăm un contract de împrumut, cu rate pe care Magdalena le putea plăti.
Acum foaia stătea între noi, lângă zaharniță.
— Pentru mama n-ai fi pus condiții, mi-a spus sora mea.
M-a lovit exact unde știa.
— Mama nu mai e, am răspuns. Și eu nu mai pot…
N-am terminat. Mi-era rușine de propoziția aceea.
Petru s-a ridicat să ia un prosop. Magdalena și-a șters obrazul cu mâneca.
— Voi aveți două salarii. Eu sunt singură.
— Știu, am spus. Dar banii pentru dinții Ioanei i-am dat ție.
Petru a rămas lângă chiuvetă.
— Ce bani?
Am privit masa. Nu puteam să mă uit la el.
I-am spus suma. Și data. În bucătărie se auzea doar frigiderul.
— M-ai lăsat să sun la cabinet și să cer amânare, a zis el încet. Știai cât de prost m-am simțit.
— Mi-a fost frică să-ți spun.
— Și mie mi-e frică, Ana. Că mâine iar găsești un motiv să mă minți.
Magdalena și-a luat geanta.
— Mai bine plec. Din cauza mea vă certați.
— Stai, i-am spus. Nu pleca înainte să lămurim.
Am rugat-o să deschidă aplicația cu împrumutul. Nu factura la întreținere o amenința, cum îmi spusese la telefon, ci un credit rapid. Îl luase pentru chirie, apoi prelungise termenul, plătind comisioane. Banii mei acoperiseră doar o parte din întârziere.
— Mi-a fost rușine, a murmurat. Tot ziceam că mă descurc luna viitoare.
Era aceeași explicație pe care tocmai i-o dădusem și eu lui Petru.
Am verificat împreună suma de închidere. Petru a rămas de acord să o plătim direct creditorului. Magdalena urma să ne dea câte două sute de lei pe lună, începând peste trei luni.
A semnat după multă tăcere. Nici eu nu m-am simțit ușurată imediat.
În seara aceea, Petru a dormit cu spatele la mine. Nu s-a reparat totul cu o mărturisire.
De atunci au trecut șase luni. Magdalena a întârziat o rată, dar m-a sunat înainte. Eu am ajutat-o să ceară pensia alimentară restantă și am stat cu Darius când a mers la interviuri.
Când îmi cere bani, încă simt impulsul să spun da. Acum verific bugetul și vorbesc cu Petru înainte să promit.
Îmi iubesc sora la fel. Doar că încă învăț cum să-i fiu alături fără să hotărăsc singură ce trebuie să sacrifice familia mea.