Ani întregi am tăcut când soțul meu mă înșela. După accident, o întrebare pusă pe patul de spital m-a făcut să nu-l mai aștept
— Nu pot să vin pentru orice, Elena. Am și eu o viață.
Țineam telefonul lângă obraz, cu mâna care nu avea branulă. În patul de spital, cu bazinul operat și piciorul prins în orteză, tocmai îi cerusem soțului meu să-mi aducă lenjerie curată. Atât.
Înainte să închidă, am auzit o femeie râzând.
N-am spus nimic. M-am uitat la sacoșa de pe scaun: două mere, șervețele și papucii aduși de sora mea, Ioana. Dan nu venise de patru zile.
Accidentul fusese într-o marți, pe trecerea de pietoni, când mă întorceam de la schimbul de dimineață. Lucram la o croitorie din Ploiești. Nu-mi amintesc impactul. Îmi amintesc asfaltul rece și gândul prostesc că aveam ciorba pe aragaz.
Au urmat operația, trei săptămâni de spitalizare și luni în care altcineva trebuia să mă ajute să ajung la baie.
Eram căsătorită de douăzeci și patru de ani. Știam de aventurile lui Dan de aproape doisprezece.
Prima dată găsisem un bon de restaurant și o pereche de cercei în torpedou. Mie îmi cumpărase un fier de călcat de ziua mea.
— Ai înțeles greșit, îmi spusese.
După aceea n-am mai înțeles greșit. Am găsit mesaje, am primit telefoane închise brusc, am spălat cămăși mirosind a parfum străin.
Tot eu puneam masa de Paște și le spuneam rudelor că Dan muncea mult.
Mama îmi zicea:
— Bărbații mai calcă strâmb. Important e că se întoarce acasă.
Și eu mă agățam de asta. Aveam o fată, o rată, vecini care întrebau tot. Mi se părea că, dacă tac, protejez ceva.
În spital, Ioana mi-a găsit telefonul încă strâns în palmă.
— Vine?
Am scuturat din cap.
A pus caserola cu supă pe noptieră și s-a așezat lângă mine.
— Tu chiar crezi că o să-i fie rușine într-o zi?
Am început să plâng abia atunci. Nu de durere. Plânsesem destul din cauza durerii.
— Dacă plec, din ce trăiesc?
Nu mi-a spus că mă descurc eu cumva. A scos un carnețel. A trecut indemnizația de concediu medical, economiile mele, cheltuielile. Puținele lucruri sigure.
— Nu hotărâm tot azi. Dar nici nu te mai lăsăm singură.
La externare, Dan a venit cu mașina. Pe drum mi-a reproșat că Ioana îl făcuse de râs sunându-l la serviciu.
Acasă, frigiderul era aproape gol. În chiuvetă, farfuriile aveau mâncare uscată pe ele. M-am sprijinit de cadrul de mers și am simțit că nu mai pot intra în bucătăria aia.
Recuperarea costa. Drumurile costau. Dan lăsa bani pe comodă, dar de fiecare dată cu un oftat, de parcă eu alesesem accidentul.
Într-o seară, l-am rugat să mă ajute să fac duș.
— Acum? Tocmai trebuie să ies.
Și-a îndreptat gulerul în oglindă. Eu stăteam lângă ușa băii, cu prosopul pe braț.
— La cine?
— Nu începe iar.
Atunci am spus-o, fără să fi repetat înainte:
— Caută-ți unde să stai. Eu nu mai vreau așa.
S-a întors spre mine și a râs scurt.
— Și cine crezi că te ia în starea asta?
M-a durut. Încă mă doare când îmi amintesc. Dar i-am răspuns:
— Nu caut pe cineva să mă ia, Dan.
A plecat trântind ușa. S-a întors după haine duminică, atunci când era și Ioana la mine. Apartamentul era bun comun; urma să lămurim totul la divorț. Nu i-am aruncat lucrurile. I le-am pus în două genți.
Fata noastră, Andreea, studentă la Brașov, m-a sunat plângând.
— De ce nu mi-ai zis, mamă?
— Am vrut să te feresc.
— Dar eu vă auzeam certându-vă. Credeam că am făcut eu ceva.
Asta m-a lovit mai tare decât toate vorbele lui. Tăcerea mea nu o ferise.
După șase luni am putut sta din nou la mașina de cusut. Fosta mea șefă mi-a trimis primele cliente: tivuri, fermoare, perdele. Lucram puțin, cu pauze și perna sub șold.
Nu câștigam mult. Îmi calculam fiecare factură. Ioana mă ajuta cu cumpărăturile, iar eu îi modificam hainele, fiindcă îmi era mai ușor să primesc ajutor când puteam oferi ceva înapoi.
Într-o joi, după ce am plătit întreținerea din banii mei, mi-am cumpărat o zambilă. Am pus-o pe masa din bucătărie și am mâncat fără să ascult liftul.
Încă aveam dureri. Divorțul nu se terminase. Dar Dan plecase definitiv, iar eu nu mai tremuram când suna telefonul.
Mă întreb uneori de ce am apărat atât aparențele, când în casă mă simțeam atât de singură. Voi când ați fi spus «ajunge»?