„Dacă pleci, să nu-mi mai spui mamă.” La 43 de ani, mi-am mutat viața în două sacoșe și am aflat cât costă să alegi, în sfârșit, pentru tine
— Dacă ieși pe ușa asta, să nu-mi mai spui mamă.
Mama stătea în fața intrării, în cămașa ei de noapte cu flori albastre, ținând bastonul de-a curmezișul ca pe o barieră. Eu aveam într-o mână o sacoșă de rafie, iar în cealaltă cheia unei garsoniere pentru care plătisem deja garanția. Din sacoșă ieșea mâneca unui pulover. Îmi amintesc că mă uitam la ea și mă gândeam, absurd, că o să se murdărească pe scări.
— Nu plec din țară, mamă. Mă mut la două stații de autobuz.
— Pentru mine tot aia e.
Din bucătărie se auzea frigiderul. Pe aragaz rămăsese o oală cu supă pe care o făcusem înainte să-mi strâng lucrurile. Pusesem porții în trei caserole, scrisesem pe capace zilele săptămânii și verificasem de două ori cutia cu medicamente. Totuși, în clipa aceea mă simțeam ca și cum aș fi lăsat un copil singur într-o gară.
Aveam patruzeci și trei de ani și nu mai dormisem o noapte întreagă de aproape doi ani.
Mă numesc Irina. Până să se îmbolnăvească tata, lucram la contabilitatea unei firme de materiale de construcții din Ploiești și locuiam cu chirie. Nu aveam o viață spectaculoasă. Aveam un serviciu, câteva prietene și obiceiul de a merge sâmbăta la piață fără să mă grăbesc. Uneori luam trenul până la Brașov doar ca să mă plimb o zi. Nu știam că o să ajung să-mi amintesc aceste lucruri ca pe niște libertăți nemaipomenite.
Când tata a primit diagnosticul, mama m-a sunat de pe holul spitalului.
— Vino puțin acasă. Eu nu mă descurc singură.
Am venit cu haine pentru o săptămână. Săptămâna s-a făcut lună, apoi aproape un an. Am renunțat la chirie, fiindcă nu avea rost să plătesc un apartament în care nu dormeam. Fratele meu, Răzvan, locuia în București cu soția și cei doi copii. Trimitea bani când îi ceream și venea uneori duminica, aducând fructe și promițând că data viitoare stă mai mult.
Tata a murit într-o dimineață de februarie, cu mâna mea sub ceafa lui. În ultimele zile nu mai putea înghiți bine și îmi cerea apă din priviri. După înmormântare, mama a început să doarmă cu televizorul pornit. Dacă închideam ușa camerei mele, mă striga.
— Irina, mai ești?
— Sunt, mamă.
La început răspundeam cu duioșie. Mai târziu, din somn. După câțiva ani, simțeam că mă doare stomacul numai când îmi auzeam numele.
Mama avea diabet, probleme la genunchi și o pensie care se topea între întreținere, alimente și farmacie. Nu inventa toate durerile. Am ținut-o de subsuori când i s-au înmuiat picioarele, am stat cu ea la urgențe și am învățat diferența dintre spaima mea și semnele unei urgențe adevărate. Dar, încet, orice lucru pe care îl puteam face eu a devenit un lucru pe care ea nu-l mai făcea.
Nu mai cobora după pâine, deși medicul îi recomandase mișcare. Nu mai suna să se programeze la control, fiindcă eu „vorbeam mai frumos”. Nu mai încălzea mâncarea când eram la serviciu, pentru că se temea de aragaz, deși aveam și cuptor cu microunde.
— Dacă tot vii, ce rost are să mă mai chinui?
Eu veneam. Asta devenise regula după care funcționa casa.
Îmi mutasem biroul într-un colț din sufragerie când firma acceptase să lucrez parțial de acasă. În timpul ședințelor, mama apărea în prag și îmi arăta o rețetă sau o factură. Dacă îi făceam semn să aștepte, pleca ofensată. După aceea mâncam în tăcere, iar seara îmi spunea că nu mai are cu cine vorbi în propria casă.
O vreme m-am văzut cu un bărbat, Cătălin. Nu mi-a cerut niciodată să aleg între el și mama. Mi-a cerut, într-o vineri, să nu răspund la telefon în timpul unei cine care durase deja douăzeci de minute.
Am răspuns. Mama nu găsea telecomanda.
Când m-am întors la masă, Cătălin își împăturea șervețelul.
— Irina, tu nu ești aici nici când ești aici.
M-am supărat pe el. Era mai ușor decât să recunosc că avea dreptate. Ne-am despărțit după câteva săptămâni, iar mama mi-a spus că un om care mă iubea ar fi înțeles situația.
Pe Răzvan îl înțelegea toată lumea. Avea copii, rate, drum lung, o soție care lucra în ture. Eu aveam doar un salariu și o cameră în apartamentul părinților. Faptul că nu aveam familie proprie devenise motivul pentru care timpul meu părea să aparțină tuturor.
La masa de Paște, când am spus că aș vrea să plec trei zile la o pensiune cu prietena mea, Oana, fratele meu a lăsat furculița jos.
— Și mama cu cine rămâne?
— Mă gândeam că ai putea veni tu.
S-a uitat spre soția lui, apoi la copii.
— Știi că la noi e complicat.
— Și la mine cum e?
Mama a început să strângă farfuriile, deși abia ne așezaserăm.
— Lăsați, nu vă certați din cauza mea. Mă duc eu la un azil și scăpați toți.
Nimeni nu a mai vorbit despre excursie. Eu am spălat vasele, iar seara i-am scris Oanei că nu pot merge.
După aceea au început atacurile de panică. Primul m-a prins la coada unei farmacii. Mi s-au încleștat degetele pe portofel și am fost sigură că fac infarct. O femeie mi-a adus un scaun. La spital, după investigații, medicul m-a întrebat dacă trec printr-o perioadă grea.
Am spus că nu. Mama era bolnavă, eu eram sănătoasă. Așa împărțeam lucrurile.
Medicul de familie m-a trimis ulterior la un psihiatru, iar de acolo am ajuns și la psihoterapie. Plăteam ședințele renunțând la alte cheltuieli și îi spuneam mamei că merg să rezolv documente pentru serviciu. Mi-era rușine să afle că aveam nevoie de ajutor tocmai eu, cea care trebuia să se descurce.
Într-o ședință, terapeuta m-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă aș locui separat.
— Ar crede că n-o iubesc.
— Și dumneavoastră ce ați crede?
Am deschis gura, dar n-am știut să răspund. Nu mă întrebase nimeni de mult ce credeam eu, în afara lucrurilor practice: ce cumpărăm, ce plătim, la ce medic mergem.
Am început să caut chirii pe telefon, noaptea, cu luminozitatea ecranului dată la minimum. Nu căutam un început spectaculos. Voiam o cameră în care să pot închide ușa fără să mă justific.
Am găsit o garsonieră la etajul întâi, într-un bloc vechi, aproape de traseul autobuzului care ducea la mama. Avea mobilă desperecheată și o pată pe tavan, lângă baie. Când proprietara mi-a spus prețul, am făcut socoteala de trei ori. Îmi permiteam dacă eram atentă și dacă Răzvan începea să contribuie regulat la îngrijirea mamei, nu doar când îi ceream eu, deja rușinată.
L-am chemat la o discuție. Am pus pe masă un caiet: medicamente, consultații, cumpărături, facturi, orele petrecute pe drumuri. A crezut că îi cer bani înapoi.
— Nu vreau să-mi decontezi viața, i-am spus. Vreau să împărțim ce urmează.
— Nu pot veni în fiecare zi.
— Nici eu nu mai pot.
A fost prima dată când am spus-o fără să adaug imediat o scuză.
Ne-am certat urât. Mi-a zis că m-am schimbat, că terapia îmi băgase idei în cap, că mama nu mai avea pe nimeni. I-am amintit că el era încă în viață și că avea același număr de părinți ca mine.
A plecat trântind ușa.
Două zile n-a răspuns la telefon. A treia zi mi-a trimis un mesaj: „Spune-mi concret ce propui.”
Am propus să plătim împreună o femeie recomandată de o vecină, doamna Rodica, care să vină de trei ori pe săptămână pentru curățenie, cumpărături și companie. Eu urma să merg marțea și joia după serviciu, plus sâmbăta. Răzvan avea să vină în două weekenduri pe lună și să preia programările medicale. Pentru urgențe, rămâneam amândoi disponibili.
Mama a ascultat planul cu mâinile în poală.
— Deci mi-ați făcut program, ca la cămin.
— Încercăm să facem în așa fel încât să-ți fie bine și să putem trăi și noi, a spus Răzvan.
M-am uitat la el surprinsă. N-a ridicat ochii spre mine.
În seara în care trebuia să mă mut, mama mi-a pus fotografia tatei peste hainele din sacoșă.
— El ce ar zice?
Am luat rama și am așezat-o la loc pe comodă. Îmi tremurau mâinile atât de tare, încât am lovit lemnul cu colțul ei.
— Nu știu, mamă. Mi-aș dori să fie aici să-l putem întreba. Dar nu e drept să vorbești în numele lui.
Atunci s-a pus în fața ușii și mi-a spus să nu-i mai spun mamă.
N-am avut o replică frumoasă. Am plâns. Am lăsat sacoșa jos și, pentru câteva minute, am fost sigură că voi rămâne. Îmi vedeam deja gesturile: să pun apa la ceai, să-mi duc hainele înapoi în dulap, să spun că nu contează, că mai așteptăm.
Apoi mi-am amintit dimineața din săptămâna aceea în care stătusem pe marginea căzii, îmbrăcată pentru serviciu, incapabilă să mă ridic. Nu voiam să mor. Voiam doar să nu mă mai cheme nimeni o vreme. Mă speriase cât de adâncă devenise oboseala aceea.
— Te iubesc, i-am spus. Vin mâine la zece. Dar în seara asta plec.
S-a dat deoparte fără să mă privească.
În garsonieră am mâncat pâine cu brânză direct din hârtia în care o cumpărasem. Nu m-am simțit liberă. M-am simțit îngrozitor. Am verificat telefonul până mi s-a terminat bateria, apoi l-am pus la încărcat lângă saltea. La fiecare zgomot de pe scară mă așteptam să aud o veste rea.
A doua zi, mama nu mi-a deschis imediat. O auzeam mișcându-se prin casă. Când a descuiat, mi-a spus că dormise prost.
— Și eu, am răspuns.
N-am încercat să-i demonstrez că aveam dreptate. I-am pus cumpărăturile în frigider și am băut împreună o cafea. La prânz am plecat, cum anunțasem. M-a întrebat de trei ori de ce mă grăbesc.
Lucrurile nu s-au îndreptat repede. Mătușa Viorica m-a sunat să-mi spună că o mamă crește trei copii, dar trei copii nu pot îngriji o mamă. O vecină m-a oprit la magazin și m-a întrebat dacă era adevărat că o lăsasem singură. Când am venit acasă, am plâns de furie, apoi am sunat-o pe mama să verific dacă mâncase. Vinovăția știa toate drumurile înapoi.
Au existat și probleme adevărate. Într-o joi, mama a amețit și a căzut lângă pat. Avea telefonul la îndemână și m-a sunat. Am ajuns înaintea ambulanței; din fericire, nu avea nimic rupt. La spital, Răzvan mi-a spus încet:
— Vezi ce se poate întâmpla?
— Da. Și când locuiam aici cădea. Numai că atunci nu mă întreba nimeni dacă mai pot.
A tăcut. Mai târziu și-a cerut scuze. Am discutat cu medicul, am adaptat câteva lucruri în casă și am convenit să reevaluăm ajutorul de care avea nevoie, nu să presupunem că prezența mea permanentă rezolva orice.
Au trecut opt luni. Mama încă are zile în care mă pedepsește cu tăcerea. Eu încă am seri în care îmi iau cheile ca să plec spre ea fără motiv, doar fiindcă mă simt vinovată că stau pe canapea. Uneori mă opresc. Alteori mă duc.
Dar Răzvan știe acum numele medicului ei și ce medicamente ia. Doamna Rodica a convins-o să coboare la banca din fața blocului. Duminica trecută am găsit-o acolo, certându-se cu o vecină despre prețul roșiilor. M-am oprit puțin mai departe și le-am ascultat. Mama avea vocea hotărâtă, vie. Pentru câteva minute, nu avea nevoie de mine.
Seara m-a sunat să mă întrebe dacă am ajuns acasă. A spus „acasă”, deși știa că eram în garsonieră. N-am făcut mare lucru din asta. I-am răspuns că da și, după ce am închis, am rămas cu telefonul în palmă.
Încă îmi este dor de vremea în care eram o fiică bună fără să trebuiască să mă apăr. Dar mă întreb dacă eram iubită mai ușor fiindcă nu ceream niciodată nimic pentru mine.
Dacă pentru a rămâne lângă cineva trebuie să renunț cu totul la mine, mai este asta iubire — și cine ar trebui să hotărască cât am voie să duc?