După zece ani de căsnicie, am plecat cu o geantă în mână. Soția mea plângea în prag, iar eu nu mai știam dacă sunt un om rău sau doar unul epuizat

— Dacă ieși pe ușă, eu ce mă fac?

Ioana îmi ținea mâneca gecii cu amândouă mâinile. Geanta lovise pantofarul și răsturnase fotografia de la nunta noastră. Am ridicat-o din reflex, iar ea a început să plângă mai tare.

— Vezi? Nici tu nu poți să ne lași așa.

Aveam treizeci și opt de ani și îmi tremurau genunchii în holul apartamentului pe care îl închiriaserăm împreună cu zece ani înainte.

— Nu plec fiindcă nu mi-a păsat, am spus. Plec fiindcă nu mai pot trăi așa.

A dat drumul mânecii de parcă o arsesem.

Când ne cunoscuserăm, Ioana lucra la o florărie. Venea acasă cu mâinile zgâriate și cu povești despre clienți care uitau aniversări. Eu eram electrician la o firmă de întreținere. N-aveam mare lucru, dar sâmbăta luam covrigi și mergeam pe jos prin cartier, fiindcă strângeam bani pentru avansul unei locuințe.

Avansul n-a mai fost. Au venit operația tatălui meu, înmormântarea mamei ei, apoi închiderea florăriei.

După moartea mamei sale, Ioana a început să mă sune tot mai des.

La început, răspundeam și din mijlocul lucrărilor. Ieșeam pe casa scării, cu praful pe mâini, numai să-i aud respirația liniștindu-se.

Apoi apelurile au devenit șapte, zece, cincisprezece pe zi.

Dacă întârziam la magazin, mă întreba cu cine eram. Dacă voiam să beau o cafea cu fratele meu, Radu, se închidea în dormitor.

— Cu mine de ce nu poți să stai?

Și rămâneam. Mereu rămâneam.

Nu era o femeie rea. Îmi lăsa mâncarea acoperită pe aragaz și îmi cosea buzunarele salopetei. Dar ajunsesem să mestec repede, atent la fiecare schimbare din vocea ei, ca să știu ce fel de seară urma.

Într-o joi, șeful mi-a spus că nu mă mai trimite la intervenții urgente dacă stau permanent cu telefonul în mână.

În aceeași seară, Ioana m-a întrebat de ce sunt rece.

Am țipat. Prima dată atât de tare.

— Pentru că nu mai am loc nici în capul meu!

S-a lipit de frigider. M-am oprit imediat, rușinat de mine.

După aceea am căutat un psiholog.

Am mers împreună de șase ori. Ședința costa cât cumpărăturile noastre pe câteva zile, dar am tăiat din alte cheltuieli.

Acolo am spus lucruri pe care acasă nu reușeam să le termin.

Ioana a recunoscut că, atunci când nu răspundeam, își imagina că am pățit ceva sau că nu mă mai întorc. Eu am recunoscut că uneori stăteam zece minute în dubă, în fața blocului, doar ca să fiu singur.

S-a uitat la mine de parcă îi mărturisisem o aventură.

— Deci mă mințeai că e trafic.

— Da, am spus. Te mințeam.

Adevărul ăsta mic a durut mai rău decât certurile mari.

Am încercat să avem câte o seară separată. Ea urma să meargă la sora ei, Anca, eu la Radu. După patruzeci de minute, Ioana m-a sunat plângând dintr-un taxi. Se întorsese acasă și mă aștepta.

M-am dus. Pe drum am lovit volanul cu palma, apoi mi-a fost rușine iar.

Nici eu nu făcusem bine toate lucrurile. Promiteam timp împreună, apoi mă ascundeam în telefon. Spuneam „n-am nimic” cu dinții strânși. O lăsam să ghicească, iar ea ghicea mereu ce era mai rău.

Dar nu mai voiam să ne petrecem viața așa.

Când i-am spus că vreau să ne despărțim, m-a întrebat cine este cealaltă.

Nu exista nimeni. Nici nu știu dacă m-a crezut.

Am găsit o cameră într-un apartament cu încă doi bărbați. Am stabilit că plătesc jumătatea mea de chirie încă două luni, ca să aibă timp să hotărască dacă rămâne sau se mută. Despre lucrurile cumpărate împreună urma să vorbim după.

În seara plecării, i-am propus s-o sun pe Anca.

— Ca să mă predai cuiva?

— Nu. Ca să nu fii singură în seara asta.

A tăcut, apoi mi-a întins telefonul ei.

Am plecat când sora ei era pe drum. Pe scară am plâns fără zgomot, sprijinit de peretele rece.

După trei săptămâni, Ioana mi-a scris că fusese singură la o ședință. Apoi m-a întrebat unde țineam garanția mașinii de spălat.

I-am răspuns. N-am întrebat dacă îi e dor. Mi-era teamă că aș fi folosit răspunsul ca să mă întorc, deși nimic nu se schimbase încă.

Încă mă întreb dacă am plecat prea târziu sau dacă ar fi trebuit să mai încerc. Cât poți rămâne lângă un om pe care îl iubești, când începi să-ți fie frică să ajungi acasă?