Soțul îmi spunea că sunt prea sensibilă, până când mama a venit să mă ia de la urgențe: „Fata mea nu se mai întoarce în casa voastră”

— Spune-i doctorului că ai alunecat. Nu începe iar cu mama, mi-a șoptit Radu, apăsându-mi geanta pe genunchi.

Stăteam pe holul de la urgențe, cu mâna umflată și sânge uscat lângă sprânceană. Când am ridicat privirea, mama era în ușă. Venise în papuci, cu paltonul peste hainele de casă.

— Ce să nu spună despre mama ta?

Radu și-a luat mâna de pe geantă.

Ne mutaserăm la soacra mea, Elena, cu doi ani înainte. Chiria crescuse, eu lucram la o brutărie, iar Radu câștiga când mai mult, când mai puțin din instalații. Strângeam pentru avansul unui apartament. Așa credeam eu.

— Stați la mine șase luni și vă puneți pe picioare, spusese ea.

După șase luni plăteam aproape toate cumpărăturile, întreținerea și medicamentele ei. Când întrebam de economii, Radu se încrunta.

— Ce vrei, să mâncăm pe banii mamei?

Nu mă deranja să contribui. Mă deranja că în casa aceea nu aveam voie nici măcar să fiu obosită.

Dacă dormeam după tura de dimineață, eram leneșă. Dacă făceam ciorbă, era prea acră. Dacă o sunam pe mama, „dădeam raportul”. Elena intra în camera noastră fără să bată și îmi muta lucrurile din dulap.

— La mine în casă n-am nevoie de permisiune.

Radu râdea scurt.

— Las-o, așa e ea. Tu prea pui totul la suflet.

Am început să mă trezesc înaintea alarmei, cu inima bătând repede. La brutărie uitam restul clienților. Slăbisem, mă durea stomacul și îmi venea să plâng din nimic. Medicul de familie mi-a recomandat analize și un consult psihologic.

Am ascuns biletul de trimitere într-o carte. Mi-era rușine, de parcă eu făcusem ceva rău.

În seara accidentului aflasem că Radu îi dăduse mamei lui aproape toate economiile noastre. Nouă mii de lei, pentru o datorie despre care eu nu știusem nimic.

— Era să-i pună poprire pe pensie. Ce voiai să fac?

— Să vorbești cu mine. Măcar atât.

Elena a apărut în pragul bucătăriei.

— Auzi la ea, acum trebuie să-ți ceară voie ca să-și ajute mama!

Am luat telefonul de pe masă și am spus că plec două zile la ai mei. Nu amenințam. Voiam doar să dorm undeva fără să ascult pași pe hol.

Ea mi-a prins mâneca.

— N-o mai suna pe maică-ta să ne faci de râs.

M-am tras înapoi. M-a smucit, încercând să-mi ia telefonul, și m-am împiedicat de scăunelul de lângă aragaz. Am căzut cu mâna sub mine și m-am lovit de marginea dulapului.

Radu venise până la ușă.

— Mamă, las-o… Vezi? Iar v-ați aprins amândouă.

Eu stăteam pe gresie. Nu reușeam să-mi mișc încheietura.

La spital, radiografia a arătat o fractură. Aveam nevoie de ghips și de concediu medical. Când doctorul m-a întrebat cum căzusem, Radu a început să răspundă în locul meu.

Mama l-a oprit.

— Pe ea a întrebat-o.

Am povestit tot. Cu pauze, uitându-mă la podea. Mama nu m-a grăbit. Mi-a ținut haina până mi-au pus brațul în ghips.

Pe hol, Radu s-a apropiat de mine.

— Mergem acasă și discutăm liniștiți. Mama s-a speriat și ea.

— Fata mea nu se mai întoarce în casa voastră în seara asta, a spus mama.

Apoi s-a uitat la mine.

— Dacă vrei, vii cu mine.

Am dat din cap înainte să pot vorbi.

În zilele următoare, telefonul n-a mai tăcut. Elena spunea rudelor că o acuzasem pe nedrept. Radu îi reproșa mamei că ne distruge căsnicia. Tata, care îl ajutase cu bani pentru scule, i-a cerut cheia casei noastre înapoi. S-au certat la poartă, de-au ieșit vecinii.

Eu eram în pat, auzeam tot și mă rugam să se termine odată.

Radu a venit după o săptămână cu flori. Le-a ținut în mâini tot timpul.

— Îți cer scuze pentru cum s-a ajuns aici. Dar și tu trebuie să recunoști că o provoci.

Atunci i-am spus că vreau să ne separăm.

Nu fiindcă aveam deja un plan. Aveam salariul micșorat de concediul medical, câteva haine și încă mă speriam când suna telefonul. Dar îmi făcusem prima programare la psiholog.

Acum stau în camera mea de fată. Mama mă ajută să-mi prind părul, fiindcă încă mă doare mâna. Uneori îmi lipsesc serile bune cu Radu și imediat mă simt vinovată pentru asta.

Învăț că pot să-mi fie dor de cineva și totuși să nu mă întorc. Dar de ce mi-a trebuit un braț în ghips ca să cred că aveam dreptul să plec?