Soțul meu și-a primit fratele în apartamentul nostru, dar mie mi-a spus să nu fac scandal pentru „câteva farfurii”. În seara aceea, am pus jos sacoșele și am cerut să mă asculte
— Elena, dacă tot ești în picioare, îmi încălzești și mie ciorba?
Cătălin stătea pe canapea, cu picioarele pe măsuța pentru care plătiserăm în trei rate. Eu țineam două sacoșe care-mi tăiaseră palmele. În chiuvetă erau vasele de dimineață, iar pe scaunul meu zăcea prosopul lui ud.
M-am uitat la soțul meu. Radu a coborât ochii spre telefon.
— Ai auzit ce m-a întrebat fratele tău?
— Hai, nu începe iar. A avut și el o zi grea.
Eu veneam după zece ore la casa unui supermarket. Nu apucasem să merg nici la toaletă în ultima parte a turei.
Cătălin venise „pentru două săptămâni”. Pierduse serviciul la un depozit și rămăsese în urmă cu chiria. Radu mi-a spus că îl primim într-o joi, când fratele lui era deja în fața blocului, cu două genți.
Nu m-a întrebat. M-a anunțat.
Am înghițit atunci. Îl știam pe Cătălin de doisprezece ani. Dansase la nunta noastră, ne cărase frigiderul până la etajul patru. Nu puteam să-l las pe drumuri, nu?
După trei luni, nu mai aveam unde să usuc rufele de ale lui.
Apartamentul avea două camere. El dormea în sufragerie, iar eu îmi beam cafeaua pe marginea căzii când plecam dimineața, ca să nu-l trezesc. Radu îmi ceruse asta după ce Cătălin se plânsese că zdrăngăneam cănile.
La început găteam mai mult din milă. Apoi din obișnuință. Pe urmă, ca să nu ascult comentarii.
— Iar cartofi? întrebase într-o seară.
În ziua aceea lăsasem carnea la magazin, fiindcă venise întreținerea și ne lipseau două sute de lei.
Radu nu spusese nimic.
Mai rău decât mizeria era felul în care ajunsesem să mă mișc prin propria casă: încet, cerând voie, strângând din dinți. Dacă voiam televizorul mai încet, Cătălin ofta. Dacă uitam să-i spăl un tricou, îl lăsa deasupra mașinii, întors pe față, să-l văd bine.
În seara cu ciorba, am pus sacoșele jos.
— Nu. Îți încălzești singur. Și pe urmă speli vasele.
Cătălin a râs scurt.
— Ce-ai pățit?
— Sunt obosită.
— Toți suntem, a intervenit Radu. E familia mea. Nu-i cazul să faci o scenă pentru câteva farfurii nespălate.
Mi-am scos pantofii. Un ciorap era lipit de bășica de la călcâi. M-am aplecat să-l desprind și atunci am început să plâng. Așa, cu capul jos, nervoasă că plâng tocmai în fața lor.
— Eu ce sunt, Radu?
N-a răspuns.
A doua zi am aflat întâmplător că fratele lui lucra de aproape o lună. M-am întâlnit la pâine cu Sorin, vecinul nostru, care făcea livrări pentru aceeași firmă.
— Mă bucur că s-a aranjat Cătălin. Și-a luat și telefon nou, mi-a zis.
Eu am cumpărat jumătate de pâine și am urcat scările. M-am oprit la etajul doi. Nu puteam să intru încă.
Radu știa.
Mi-a recunoscut în bucătărie, vorbind încet, să nu audă fratele lui.
— Strânge niște bani. Nu voiam să-l presăm imediat.
— Noi am amânat dentistul meu, Radu.
S-a uitat spre obrazul pe care îl țineam cu palma în serile rele.
— Știu.
— Nu, cred că te-ai obișnuit să mă auzi și să nu faci nimic.
În seara aceea i-am chemat pe amândoi la masă. Nu făcusem mâncare. Pusesem facturile și o foaie.
— De azi, fiecare strânge după el. Cătălin contribuie la cheltuieli. În treizeci de zile își găsește chirie.
— Mă dai afară? a întrebat el.
— Îți cer să pleci peste o lună. Nu e același lucru.
Radu a început cu „poate discutăm”, dar l-am oprit.
— Discutăm de trei luni. Numai că vorbesc singură.
Cătălin și-a sunat mama. Până seara, eram femeia care dezbina frații. Mi-a spus că pe vremea ei oamenii se ajutau.
— Și acum se ajută, mamă, a zis Radu, luând telefonul din mâna mea. Dar Elena nu trebuie să-i țină pe toți în spate.
Nu l-am iertat pe loc. Nici nu m-am lipit de el, recunosc. Eram încă furioasă.
Cătălin a plecat după douăzeci și șase de zile, într-o garsonieră împărțită cu un coleg. Acum ne salutăm rece.
Radu spală vasele fără să-mi spună că „mă ajută”. Eu încă învăț să cer înainte să ajung să plâng.
Mi-am vrut casa înapoi, nu o familie destrămată. Chiar trebuia să ajung la capătul puterilor ca rugămințile mele să conteze?