Am fugit cu cei doi copii de frica soțului, dar mama nici nu ne-a lăsat să intrăm: „Vrei să ne faci de râs în tot orașul?”

— Nu intrați. Sunt vecinii pe scară, mi-a șoptit mama, ținând ușa întredeschisă.

Îl aveam pe Matei adormit în brațe, iar Ilinca mă ținea de marginea gecii. Sub mânecă îmi pulsa încheietura, exact unde mă strânsese Sorin înainte să răstoarne masa din bucătărie.

— Mamă, numai în noaptea asta. Copiii n-au mâncat.

Ea s-a uitat peste umărul meu, spre ușa de vizavi.

— Vrei să scoți toată murdăria în oraș?

Tata a apărut în spatele ei, în papuci.

— Du-te acasă. Omul muncește, mai are și nervi. Nu destrami o familie pentru o ceartă.

Ilinca a ridicat capul.

— Bunicule, tata a dat-o pe mama de perete.

Nici atunci nu ne-au făcut loc.

Aveam treizeci și trei de ani și, până în seara aceea, încă mă gândeam că părinții mei nu știau tot. Că, dacă ar fi știut, m-ar fi ajutat. Dar uite că aflaseră și tot eu trebuia să plec.

Am coborât încet, ca să nu-l trezesc pe Matei. Afară ploua mărunt. În sacoșa de rafie aveam două schimburi pentru copii, certificatele lor de naștere și actele mele. Portofelul: optzeci și șapte de lei.

Sorin îmi trimitea mesaje unul după altul.

„Unde sunt copiii?”

„Te-ai dus să mă faci de râs?”

Apoi: „Hai acasă. Vorbim frumos.”

Știam vorbitul acela frumos. Venea după fiecare izbucnire, cu pâine caldă și promisiuni. Prima dată îmi aruncase telefonul. Apoi mă împinsese. Ajunsesem să-mi aleg cuvintele după felul în care își lăsa cheile pe masă.

Am sunat-o pe Oana, colega mea de la brutărie.

— Pot să vin puțin?

Nu m-a întrebat ce făcusem ca să-l supăr.

— Îți trimit adresa. Vă aștept jos.

În garsoniera ei mirosea a supă. Le-a pus copiilor niște tricouri curate, mult prea mari, apoi mi-a adus o pungă de mazăre congelată pentru încheietură.

Când a închis ușa băii, ca să pot plânge fără să mă audă copiii, am început să tremur. Până atunci nu avusesem timp.

Dimineața, Oana a sunat la o asociație care ajuta femei lovite de parteneri. O consilieră, doamna Raluca, m-a ascultat fără să mă grăbească.

— Nu trebuie să rezolvați totul astăzi. Începem cu siguranța dumneavoastră și a copiilor.

Am mers la poliție. Îmi era rușine când am povestit. Mă auzeam micșorând lucrurile: „M-a împins puțin.” Raluca, venită cu mine, mi-a întins un pahar cu apă.

— Spuneți exact ce s-a întâmplat.

Am arătat mesajele și am dat declarație. Polițiștii au evaluat riscul și au emis un ordin de protecție provizoriu. Ulterior, instanța a dispus un ordin de protecție. Asociația m-a ajutat cu actele și cu găsirea unui loc într-un centru de urgență.

Nu s-a făcut liniște dintr-odată. Tresăream când suna telefonul. Ilinca mă întreba în fiecare seară dacă tata știe unde dormim.

Mama m-a sunat după trei zile.

— Ne-a căutat Sorin. E distrus. Zice că nu-l lași să-și vadă copiii.

— Ai întrebat dacă suntem bine?

A tăcut.

I-am cerut cinci sute de lei, împrumut, pentru cheltuielile de început.

— Dacă te ajutăm, o să creadă lumea că noi te-am pus să pleci.

Am închis. După aceea am stat cu telefonul în poală până s-a stins ecranul.

Căutarea unei chirii a fost altă umilință. „Fără copii.” „Două luni garanție.” „Soțul unde lucrează?” La un apartament ieftin, proprietarul a schimbat prețul când a aflat că eram singură cu doi copii.

Am rămas la brutărie, cu program schimbat și salariul mic. Oana îi lua uneori pe copii după școală și grădiniță. Asociația ne-a sprijinit temporar cu alimente și consiliere, iar eu am început să pun deoparte fiecare leu.

După șapte săptămâni, am găsit o garsonieră la parter. Avea igrasie lângă geam și o canapea care scârțâia. Proprietara, doamna Doina, a acceptat garanția în două tranșe.

În prima seară, Matei a vărsat ceaiul pe masă. A încremenit, cu umerii ridicați.

— Ștergem, puiule. Nu-i nimic.

Ilinca a adus cârpa. M-am întors spre chiuvetă, să nu mă vadă plângând.

Încă număr banii înainte să intru în magazin. Încă avem drumuri la avocat și nopți grele. Dar copiii au început să râdă tare în casă.

Mama spune că sunt încăpățânată și că familia trebuie ținută unită. Eu mă întreb ce familie apăram dacă ai mei copii învățau să nu facă zgomot de frică.

Nu știu când o voi putea ierta pentru ușa aceea. Știu doar că nu-mi mai duc copiii înapoi ca să poată ea saluta liniștită vecinii.