Soțul meu a golit contul pentru viitorul copiilor ca să-și trateze mama. Am cerut divorțul după ce am aflat de ce nu-mi spusese nimic

— Spune-mi că e o greșeală, Sorin. Unde sunt banii?

Țineam telefonul deasupra farfuriei lui. În aplicația băncii scria 43,17 lei. Cu trei săptămâni înainte fuseseră aproape șaptezeci de mii. Sorin a lăsat furculița jos, iar cumnata mea, Daniela, s-a ridicat de lângă aragaz.

— I-am folosit pentru mama. Nu începe acum, a spus ea.

Din camera copiilor se auzea tabla înmulțirii. Vlad o asculta pe Ilinca și o corecta greșit. În bucătărie mirosea a ceapă călită. Mă întorsesem de la serviciu cu pâine și iaurturi, convinsă că cea mai mare grijă a serii era factura la gaze.

— Ce înseamnă „i-am folosit”? am întrebat.

Sorin se uita la mușamaua arsă într-un colț.

— Analize, investigații, tratamentul… Știi cât costă.

Știam. Mama lui, doamna Viorica, era bolnavă de câteva luni. O dusesem la spital, îi cumpărasem medicamente și stătusem cu ea pe holuri. Tocmai de aceea, în urmă cu o lună, propusesem să scoatem zece mii de lei din economii și să vedem ce se putea deconta.

El îmi spusese că se descurcă.

Acum aflam cum.

Banii aceia nu apăruseră din senin. Lucram la contabilitate într-un depozit, iar seara mai țineam actele pentru două firme mici. Sorin era electrician. Puneam amândoi deoparte, dar în ultimii doi ani orele mele suplimentare acoperiseră aproape toate economiile.

Nu-mi cumpărasem o geacă nouă de patru ierni. Copiii merseseră o singură dată la mare. Ne spuneam că merită: voiam să aibă bani când plecau la facultate, nu să înceapă viața cu datorii.

— Ai scos tot? l-am întrebat.

A dat din cap.

Daniela a oftat tare.

— E mama noastră. Nu puteam s-o lăsăm să moară pentru niște bani ținuți degeaba.

M-am sprijinit de spătarul scaunului.

— Nu erau ținuți degeaba. Și nu erau doar ai voștri.

— Acum ce faci, calculezi cât valorează viața ei?

Ilinca a apărut în ușă cu caietul la piept. Am înghițit ce aveam de spus și i-am cerut să mai exerseze puțin cu fratele ei. Mi-a cercetat fața înainte să plece.

După ce am culcat copiii, Sorin mi-a arătat plățile. Investigații la privat, consultații, drumuri, un avans pentru tratament. Daniela găsise clinicile, el făcuse transferurile. Unele programări erau stabilite de săptămâni.

— Ai avut timp să-mi spui, am zis.

— Ai fi început cu întrebări.

— Da. Era normal să întreb.

— Și dacă spuneai nu?

Atunci am înțeles: nu uitase să mă anunțe. Se asigurase că nu mai aveam nimic de hotărât.

A doua zi am sunat-o pe soacra mea. Nu ca să-i cer socoteală. Voiam să știu dacă înțelesese de unde veneau banii.

— Sorin mi-a spus că ați discutat, a zis întâi.

Apoi, când i-am explicat, vocea i s-a asprit.

— Păi și ce voiai să facă? Să-mi ceară voie nevasta lui ca să-și ajute mama?

Am rămas cu telefonul la ureche după ce a închis.

Mi-am amintit toate dățile când Daniela îmi spunea că „tot la voi rămân” banii împrumutați și nereturnați. Când refuzasem o cheltuială, eram zgârcită. Când plăteam, era firesc. Eu munceam, dar dreptul de a decide părea să înceapă abia după ce familia lui nu mai avea nevoie de nimic.

Sorin a promis că pune banii înapoi.

— Din ce? am întrebat. Mai iei un serviciu? Tai din ce mănâncă cei mici?

— Găsim noi. Hai, nu strica familia pentru asta.

N-a spus că îi părea rău că mă mințise. Spunea doar că trebuia să-l înțeleg.

Am cerut divorțul după două luni. Am dormit prost, am rămas în urmă cu lucrările și am plâns într-o dimineață în parcarea depozitului. Nu mi-a fost simplu și nici curajoasă nu m-am simțit.

Acum stau cu copiii într-un apartament închiriat. Sorin îi vede și contribuie la cheltuielile lor, dar zilele obișnuite le duc eu: școală, febră, cumpărături, teme. Avem mai puțini bani. Am început iar să pun câte puțin deoparte.

Nu regret că soacra mea a primit îngrijiri. Sper să se facă bine.

Dar trebuia să accept că sunt soție doar când e de muncit și străină când se hotărăște? Cum mai construiești un viitor cu cineva care te ocolește tocmai când contează cel mai mult?