Mama spune că mi-am abandonat fratele cu dizabilități. Eu am plecat la București după ce mi-am petrecut adolescența având grijă de el

— Dacă pățesc ceva la noapte, să nu vii să plângi la căpătâiul meu. Rămâi acolo, la București, cu viața ta frumoasă.

Țineam telefonul între umăr și ureche și încercam să scot o tavă din cuptor. Când mama a închis, mi-a alunecat mănușa. M-am ars la încheietură, dar am rămas cu mâna nemișcată.

Soțul meu, Andrei, a oprit apa.

— Iar ți-a spus că din cauza ta?

Am dat din cap. Nici nu mai trebuia să-i povestesc.

Am treizeci și doi de ani, lucrez în contabilitate și câștig suficient cât să nu mai calculez fiecare lucru pus în coș. Avem un apartament cu rată, două camere și o plantă care refuză să moară. Din afară, viața mea arată liniștită.

Eu dorm cu telefonul pe pernă.

Fratele meu, Radu, are cu patru ani mai puțin decât mine și o dizabilitate motorie severă. Înțelege tot, are un umor sec și ține minte aniversările tuturor. Are nevoie de ajutor să se ridice, să se spele, să iasă din casă.

Tata a murit când eu aveam paisprezece ani. Mama lucra la confecții, în schimburi, iar eu am devenit omul care trebuia să se descurce.

Îl pregăteam pe Radu dimineața, încălzeam mâncarea, spălam lenjeriile. Învățam cu caietul pe genunchi, lângă patul lui. Când mama venea obosită, vedea întâi vasele nespălate.

— Toată ziua ai stat acasă și nici atât n-ai făcut?

Nu mai spuneam că avusesem șase ore la școală.

La banchet n-am mers. Mama avea tură de noapte. Rochia împrumutată de la verișoara mea a rămas pe umeraș, în spatele ușii.

Radu m-a întrebat atunci:

— Din cauza mea nu te duci?

— Nu, mă. Oricum e o prostie.

A râs puțin. Cred că știa că mint.

Am intrat la facultate în București cu bursă. Când i-am arătat mamei rezultatul, a pus foaia sub zaharniță.

— Și pe noi cui ne lași?

Am rămas. Am lucrat la un magazin, apoi am făcut facultatea la distanță. Trei ani mi-am spus că plec după următoarea operație, după următoarea iarnă, când o să fie mai ușor.

La douăzeci și patru de ani am primit o ofertă de muncă în București. Salariul era mic, dar aveam o colegă care împărțea chiria.

Mi-am făcut bagajul într-o duminică.

Mama mi-a scos hainele din geantă.

— Te duci după bărbați și distracție. Asta te interesează.

Le-am strâns de pe jos. Tremuram așa tare că nu nimeream fermoarul.

Radu stătea în prag, în scaunul lui.

— Las-o, mamă.

Mama s-a întors spre el ca și cum o lovise.

De atunci trimit bani lunar. Plătesc o parte din recuperare și vin cât pot. Dar fiecare lucru bun din viața mea a ajuns să pară o explicație pe care le-o datorez. O vacanță însemna bani pe care nu-i trimisesem acasă. O duminică dormită mai mult însemna că mama îl ridicase singură pe Radu.

După telefonul acela, am deschis aplicația de trenuri.

Andrei s-a așezat lângă mine.

— Mergem dacă e o urgență. Dar întâi află ce s-a întâmplat.

M-am răstit la el. I-am spus că nu înțelege. Apoi am sunat acasă.

Nu era o urgență. Femeia care o ajuta pe mama două dimineți pe săptămână renunțase. Mama era speriată și o durea spatele. Mi-a cerut să mă întorc definitiv.

— Îți găsești serviciu și aici. Andrei vine după tine, dacă te iubește.

Am privit rata lipită cu magnet pe frigider.

— Mamă, caut pe cineva. Mai plătesc câteva ore. Vorbim și la primărie, vedem ce sprijin puteți primi. Dar nu mă mut înapoi.

A început să plângă.

— Deci ne-ai ales pe ultimul loc.

Am plâns și eu. N-am închis, dar nici n-am promis că vin.

După o vreme, Radu a cerut telefonul.

— Eu vreau să vii de Paște, nu să vii înapoi de tot.

Mi-am acoperit gura.

— Nu ești supărat pe mine?

— Sunt supărat că mă întrebi numai dacă mi-am luat pastilele. Întreabă-mă și ce filme am văzut.

Acum vorbim miercurea seara. Uneori despre recuperare, alteori despre filme proaste. Am găsit alt ajutor pentru dimineți. Mama încă îmi spune că m-am schimbat.

Încă mă simt vinovată când nu răspund imediat. Dar încep să cred că pot să-mi iubesc fratele fără să mă întorc în camera în care am crescut.

Voi unde ați pune limita, când omul care vă cere să rămâneți chiar are nevoie de ajutor?