Mama mi-a spus înainte să moară că tata nu era tatăl meu biologic. Când l-am găsit pe celălalt, am înțeles cât de greu e să trăiești între două adevăruri
— Ion nu e tatăl tău, a șoptit mama, strângându-mi încheietura cu o putere pe care nu i-o mai credeam posibilă.
În salon mirosea a dezinfectant și a supă adusă în borcan. I-am tras pătura peste picioare, convinsă că morfina o făcea să încurce lucrurile.
— Mamă, lasă. Tata e pe hol.
— Tocmai de asta trebuie să-ți spun acum, Anca.
Cancerul îi ajunsese la ficat. Cu o zi înainte, medicul mă chemase deoparte și îmi spusese să anunț familia. Eu încă îi căutam pe telefon un doctor care să spună altceva.
Acum mama îmi vorbea despre un bărbat din Brașov, Radu Munteanu, în timp ce tata stătea dincolo de ușă cu papucii ei într-o sacoșă.
— El știe? am întrebat.
Mama a închis ochii.
— Ion știe de la început.
Mi-am retras mâna.
Aveam treizeci și patru de ani. Rate la apartament, o fetiță în clasa pregătitoare și, până atunci, impresia că măcar trecutul meu era un lucru sigur.
Mama a murit după două zile. N-am mai întrebat-o nimic. Îmi spuneam că o las să se odihnească. Adevărul era că nu suportam s-o aud.
După înmormântare, tata a pus pe masă trei farfurii. A rămas uitându-se la cea din dreptul ei, apoi a dus-o înapoi în dulap.
Atunci am izbucnit.
— Cât aveați de gând să mă mai mințiți?
S-a sprijinit de chiuvetă.
— Maică-ta a vrut să-ți spunem când erai mică. Pe urmă ne-am tot temut.
— V-ați temut pentru voi.
— Și pentru noi, da.
Recunoașterea lui m-a înfuriat mai tare decât o scuză.
— Tu nu ești tata.
A lăsat capul în jos. Mi-am luat geanta și am plecat înainte să văd dacă plânge.
O săptămână nu i-am răspuns. Fetiței mele, Ilinca, i-am spus că bunicul era obosit. Ea i-a înregistrat un mesaj despre un dinte care se mișca. L-am trimis și apoi am plâns în baie, cu apa pornită.
Numărul lui Radu l-am găsit printr-o fostă colegă a mamei. Lucra la un atelier de mobilă din Brașov.
La telefon a tăcut atât de mult, încât am verificat dacă nu se întrerupsese apelul.
— Anca? Tu ești?
— Știați că exist?
— Da.
Un cuvânt mic. Mie mi-a luat aerul.
Am mers cu trenul sâmbăta următoare. Soțul meu a rămas cu Ilinca. Biletul l-am plătit din banii puși deoparte pentru dentist și m-am urât puțin că mă gândeam și la asta.
Radu m-a așteptat în fața gării. Avea sprâncenele mele și un buchet de garoafe, pe care nu știa cum să mi-l dea.
Ne-am așezat într-o cofetărie. Eu am comandat apă.
— De ce n-ați venit?
A răsucit șervețelul între degete.
— Când mi-a spus că e însărcinată, am zis că nu sunt pregătit. Aveam douăzeci și doi de ani. A plecat la ai ei. Când m-am întors eu cu gânduri mai bune, era deja cu Ion.
— Și atât?
— Am mai căutat-o după câțiva ani. Mi-a spus că ai tată. Că te-a adoptat, că vă e bine.
— Puteați să încercați din nou.
— Puteam.
Nu s-a apărat. Asta m-a dezarmat, dar nu m-a liniștit.
Mi-a spus că avea un fiu de nouăsprezece ani. Mi-a arătat o fotografie. M-am uitat la băiatul acela și m-a durut o invidie urâtă: el avusese voie să știe de unde vine.
La întoarcere, aveam șapte apeluri de la tata. I-am răspuns abia când trenul a intrat în Ploiești.
— Ai mâncat ceva? m-a întrebat.
Am început să plâng.
— Nu mă întrebi cum a fost?
— Dacă vrei să-mi spui, te ascult.
Mă aștepta în gară cu sandvișuri învelite în folie. Aceeași geacă veche, cu fermoarul prins într-o agrafă.
— Mi-a fost frică să nu mă mai vrei, a spus.
— Și mie mi-e frică. Nu mai știu ce e adevărat.
N-a încercat să mă îmbrățișeze. Mi-a ținut doar geanta cât mi-am suflat nasul.
Au trecut șase luni. Cu Radu vorbesc uneori duminica. Încă îi spun pe nume. Tata o ia pe Ilinca de la școală, iar noi învățăm să vorbim fără să ne ferim de subiect.
Nu l-am iertat complet. Nici pe mama, deși mi-e dor de ea până mă doare pieptul.
Pot să-l caut pe omul din care mă trag fără să-l rănesc pe cel care m-a crescut? Încerc să cred că în viața mea încape și răspunsul acesta, chiar dacă încă nu știu cum.