„Salariul tău e al familiei”, îmi spunea soțul meu, în timp ce eu ceream voie să cumpăr pâine. Într-o zi, mi-am deschis propriul cont

— Ai trei minute să-mi transferi salariul, Anca. După aia vedem noi dacă mai stai în casa asta.

Marian stătea în ușa bucătăriei cu telefonul meu în mână. Pe masă se răcea ciorba, iar din camera Ioanei se auzea aceeași pagină de caiet întoarsă întruna. Fetița noastră avea nouă ani și învățase deja să pară ocupată când tatăl ei ridica vocea.

— Telefonul, te rog, am spus.

Mi-a venit să adaug „nu te supăra”. Așa vorbeam eu după doisprezece ani de căsnicie: ceream voie inclusiv când ceream ceva al meu.

La început, Marian zisese că se pricepe mai bine la bani. Eu lucram la un magazin de materiale sanitare, el era electrician. Aveam rată la apartamentul nostru din Ploiești și mereu apărea câte ceva: revizia centralei, asigurarea mașinii, o măsea.

Îi transferam salariul imediat ce intra. Părea practic. Nu mai purtam eu grija facturilor.

Apoi au început întrebările.

De ce cumpărasem brânza mai scumpă? De ce îi trebuiau Ioanei două perechi de colanți? Unde dispăruseră optsprezece lei?

El avea bani pentru țigări și ieșiri cu băieții. Eu trimiteam poze cu bonurile.

Într-o iarnă am mers cu talpa cizmei dezlipită trei săptămâni. O lipeam seara și dimineața ocoleam bălțile. Când i-am cerut bani pentru altele, mi-a spus:

— Tu chiar nu vezi cât muncesc? Numai pretenții aveți.

Aveam și eu serviciu. Numai că, nu știu cum să zic, munca mea dispăruse din socotelile lui. Rămăseseră doar cheltuielile mele.

Mamei nu-i povestisem. Îmi spunea uneori că bărbații sunt mai aprigi când au griji și că trebuie să ținem casa. Mi-era teamă că tot asta aveam să aud.

Într-o vineri, Ioana a venit de la școală cu un bilet pentru o excursie. Cincizeci și cinci de lei.

— Nu-i spunem lui tata, a șoptit. Nu vreau să vă certați din cauza mea.

Am găsit-o mai târziu numărând monedele din pușculiță.

— Mami, când o să fiu mare, pot să-mi țin eu banii?

M-am așezat pe marginea patului ei. N-am reușit să răspund imediat.

Luni, colega mea, Doina, m-a găsit plângând în magazie, între două cutii cu robinete. I-am spus că poate sunt proastă cu banii.

— Anca, tu calculezi restul fără calculator. Despre ce vorbim?

I-am povestit atunci. Tot, mai puțin lucrurile de care încă îmi era rușine.

Doina nu mi-a zis să plec pe loc. Mi-a găsit numărul unui serviciu de sprijin pentru femei. Am sunat în pauza de masă, din spatele magazinului.

Acolo am auzit prima dată expresia „abuz economic”. Femeia de la telefon m-a întrebat dacă aveam acces la bani și dacă puteam cumpăra lucruri necesare fără să-mi fie frică.

La amândouă am spus nu.

În săptămânile următoare mi-am deschis un cont doar pe numele meu. Am schimbat parolele și am depus la serviciu noul cont pentru salariu. Am făcut copii după acte și le-am lăsat la Doina. O avocată mi-a explicat ce presupunea divorțul când aveam un copil și o locuință cumpărată împreună.

Nu eram curajoasă. Îmi tremurau mâinile și la ghișeul băncii.

Când a intrat salariul, Marian a observat în aceeași seară că nu-i transferasem banii.

— Deci mă furi acum?

— O să contribui la rată și la cheltuieli. Dar îmi păstrez salariul în contul meu.

A râs scurt, apoi mi-a spus că sigur aveam pe altcineva. Când n-am cedat, s-a așezat și și-a prins capul în palme.

— După tot ce-am făcut pentru voi. Vrei să lași copilul fără tată?

Ioana apăruse în prag, desculță. Marian a întins mâna spre ea.

— Spune-i tu mamei să nu ne strice familia.

Atunci m-am ridicat.

— Nu-i cere ei să hotărască pentru noi.

În noaptea aceea am mers la mama, cu două sacoșe și ghiozdanul Ioanei. Mama a vrut să spună ceva, dar s-a oprit când a văzut că fata adormise îmbrăcată pe canapea.

Dimineața mi-a pus o cană de ceai în față.

— De ce n-ai venit mai devreme?

Am depus cererea de divorț luna următoare. Marian a promis, a amenințat, apoi a promis iar. Eu mi-am păstrat hotărârea.

Încă socotesc fiecare cheltuială. Împărțim camera mea de odinioară, iar procesul nu s-a terminat. Dar săptămâna trecută Ioana mi-a cerut bani pentru un caiet fără să se uite speriată spre ușă.

Oare cât aș mai fi rămas dacă nu-mi punea ea întrebarea aceea? Încă mă doare că am avut nevoie s-o aud de la copilul meu.