Fiul meu m-a dat afară din casă pentru o brățară pe care nu o furasem. Când a găsit-o, a crezut că un „iartă-mă” mă va aduce înapoi

— Golește geanta, mamă. Dacă n-ai luat-o, de ce te superi?

Andrei stătea în ușa bucătăriei, cu brațele încrucișate. Am răsturnat geanta pe masa la care, cu o oră înainte, întinsesem aluatul pentru plăcinta nepoatei mele. Au căzut portofelul ros, pastilele de tensiune, două bonuri și un măr învelit într-un șervețel.

— Uită-te și în buzunare, am spus. Să nu rămână ceva neverificat.

Ioana a rămas lângă frigider.

— Nu trebuie să faci teatru. Brățara era aici înainte să vii tu.

Aveam șaizeci și doi de ani. Lucrasem treizeci și șase la cantina unui liceu. Nu fusesem întrebată niciodată dacă am luat măcar o lingură. Acum îmi pipăiam căptușeala genții sub ochii copilului meu.

Venisem să stau cu Mara, fiindcă avea febră. Ioana avusese programare la dentist, iar Andrei nu putuse pleca de la serviciu. Făcusem supă, schimbasem cearșaful copilului și împăturisem rufele uscate.

Spre seară, Ioana căutase brățara primită de la mama ei. Spunea că o lăsase pe comoda din dormitor.

— Am intrat acolo doar să pun hainele Marei, i-am explicat.

— Exact, a răspuns ea.

Atât. Din acel „exact” începuse totul.

Andrei știa că aveam nevoie de bani. Cu o săptămână înainte îi cerusem trei sute de lei până la pensie, pentru o reparație la centrală. Mi-i trimisese imediat. Acum privea mărul de pe masă de parcă și el dovedea ceva.

— Dacă ai o problemă, puteai să-mi spui. Nu trebuia să ajungem aici.

— Dar ce crezi tu că s-a întâmplat aici?

N-a răspuns.

Am strâns lucrurile unul câte unul. Din camera ei, Mara m-a strigat să-i aduc apă. Am făcut un pas spre hol, dar Andrei s-a dat în fața mea.

— Mă duc eu. Tu mai bine pleacă. Și o vreme nu mai veni.

Pe scară am încercat de trei ori să-mi închid fermoarul gecii. Nu nimeream capetele.

În autobuz mi-a sunat telefonul. Era mesaj de la el: „Până nu se lămurește situația, te rog să ne lași liniștiți.”

I-am scris că nu luasem nimic. Apoi am șters. Spusesem deja, de zece ori.

Au urmat nouă săptămâni.

La început sunam duminica. Apoi numai trimiteam câte un mesaj: „Cum e Mara?” Uneori primeam o fotografie, fără alt cuvânt. Alteori nimic.

Vecinei mele, Doina, i-am spus că sunt ocupați. Mi-era rușine să povestesc. Parcă, dacă rosteam acuzația, rămânea ceva murdar și pe mine.

Într-o joi am făcut sarmale și m-am trezit punând deoparte o caserolă pentru Andrei. Am rămas cu capacul în mână. După aceea le-am dus Doinei.

Fiul meu a venit într-o sâmbătă, cu flori cumpărate din piață. L-am văzut prin vizor și primul gând a fost că pățise Mara ceva.

— Am găsit brățara, a spus, înainte să-l întreb.

Am ținut mâna pe clanță.

— Era în buzunarul halatului Ioanei. L-a pus la spălat și… a căzut când l-a scuturat.

— Bine că ați găsit-o.

— Mamă, îmi pare rău.

L-am lăsat să intre. A pus florile lângă cutia mea cu medicamente și s-a așezat pe marginea scaunului.

— Ioana ce spune?

— Îi e rușine. Vrea să te sune.

— Telefonul meu a mers tot timpul.

A coborât ochii. Eu mă uitam la mâinile lui. Aceleași mâini mici pe care le încălzeam iarna în palmele mele, numai că acum erau ale unui bărbat care mă oprise să-i duc apă nepoatei.

— Mi-a fost teamă că o să iasă scandal între noi, a zis. Am crezut că…

— Ai ales varianta în care scandalul rămânea la mine acasă. Singură.

A început să plângă. Nu l-am văzut plângând de la înmormântarea tatălui său. Mi-a venit să-i pun mâna pe ceafă. N-am putut.

— Ce să fac să repar?

— Nu știu, Andrei. Dar nu-mi cere mie să găsesc repede ceva, ca să te simți tu mai bine.

De atunci ne-am întâlnit de două ori în parc, cu Mara. Ioana mi-a cerut iertare la telefon. Am ascultat-o până la capăt.

Nu le-am mai trecut pragul. Încă tresar când Andrei începe o propoziție cu „Mamă, trebuie să vorbim”.

Îmi iubesc copilul. Dar cum să intru iar liniștită într-o casă din care am fost scoasă ca o hoață?

Și dacă iertarea vine înaintea încrederii, înseamnă că n-am iertat cu adevărat?