După o viață în care am pus-o pe fiica mea pe primul loc, mi-a adus pliante de azil. Am plecat în alt oraș, iar când m-a chemat înapoi, am spus nu
— Mamă, nu mai putem continua așa. Am vorbit deja cu un cămin.
Ioana a împins trei pliante peste masă, lângă farfuria mea cu mămăligă. Pe unul zâmbea o femeie cu părul alb. Eu aveam încă șorțul pe mine. Tocmai îi făcusem mâncarea preferată, fiindcă spusese că vine direct de la serviciu.
— Ai vorbit înainte să mă întrebi?
— Dacă te întrebam, începeai iar.
Asta m-a durut prima dată. Acel „iar”, de parcă eu nu mai eram mama ei, ci o problemă amânată.
Aveam șaptezeci și unu de ani și locuiam singură în apartamentul meu din Buzău. Cu două luni înainte căzusem în baie. Nu-mi rupsesem nimic, dar stătusem pe gresie până ajunsese Ioana, speriată de apelul meu.
De atunci venea seara, îmi verifica pastilele și pleca grăbită la copilul ei. Vedeam cât era de obosită. Nici eu nu eram o sfântă: o sunam uneori doar fiindcă mă speria liniștea, apoi inventam că nu găsesc telecomanda.
Dar încă făceam piața, îmi plăteam facturile și găteam. Aveam nevoie de ajutor, nu de cineva care să hotărască totul în locul meu.
— E un loc bun, a continuat ea. Au asistente. Nu pot să stau mereu cu frica telefonului.
— Și apartamentul?
A coborât ochii.
— L-am putea închiria. Pensia ta nu acoperă tot.
Mi-am scos șorțul și l-am împăturit. Încet, ca să nu-mi vadă mâinile tremurând.
Când rămăsese fără serviciu, îi plătisem rata șapte luni. Pentru avansul casei ei vândusem pământul rămas de la părinți. Din banii strânși pentru dinții mei cumpărasem un frigider, când al lor se stricase.
Nu-i cerusem socoteală. Dar în seara aceea toate mi-au venit în gură, amare.
— Pentru tine am găsit mereu o soluție.
Ioana s-a ridicat brusc.
— Știu! Dar ajutorul tău înseamnă că trebuie să pot eu orice? Am serviciu, un copil, un soț care ajunge acasă numai la culcare. Nu mai pot, mamă.
I-au dat lacrimile. Mie nu. Eu strângeam șorțul în pumni.
— Nu-ți cer să poți orice. Îți cer să vorbești cu mine, nu despre mine.
A plecat fără să mănânce.
Toată noaptea am auzit liftul și țevile din baie. Dimineața am sunat-o pe Rodica, prietena mea din tinerețe, rămasă văduvă la Brașov.
— Mai ai camera aceea liberă?
A tăcut câteva secunde.
— Pentru tine, da. Dar vii în vizită sau vii cu supărarea în geantă?
Am început să plâng abia atunci.
Nu m-am mutat a doua zi. Am fost la medic, am schimbat tratamentul care îmi dădea amețeli și am început recuperarea. Cu Rodica am stabilit să încercăm trei luni: împărțeam cheltuielile, fiecare avea camera ei. Apartamentul meu rămânea încuiat.
Ioanei i-am spus cu o săptămână înainte.
— Deci cu o străină poți locui, dar cu mine nu te înțelegi?
— Rodica nu e o străină. Și tu nu mi-ai propus să locuim împreună.
A întors capul. N-am mai adăugat nimic.
La plecare m-a dus la gară. Mi-a ridicat valiza, mi-a cumpărat apă și a întrebat de trei ori dacă aveam pastilele. Când trenul s-a pus în mișcare, stătea lângă un stâlp, cu brațele încrucișate.
La Rodica n-a fost totul ușor. Ea asculta radioul dimineața, eu voiam liniște. Eu puneam prea multă sare. Ne-am ciondănit pentru o factură și am râs apoi de noi.
Dar aveam cheia mea. Mergeam la piață, făceam exercițiile primite și beam cafeaua cu cineva care mă întreba ce chef am, nu doar ce mă doare.
După patru luni, Ioana a venit singură. Avea o pungă cu mere și ochii umflați.
— Îmi pare rău. M-am speriat când ai căzut. După aia am vrut să rezolv totul repede, numai să nu-mi mai fie frică.
Am lăsat-o să vorbească.
— Întoarce-te, mamă. Căutăm pe cineva să vină de două ori pe săptămână. Facem altfel.
Mi-am dorit, pentru o clipă, să spun da. Îmi lipseau nepotul, bucătăria mea, drumul cunoscut până la brutărie.
— Te cred. Dar eu rămân aici.
— Încă ești supărată?
— Încă mă doare. Dar nu rămân ca să te pedepsesc. Mă simt bine aici.
M-a îmbrățișat cu grijă. Am plâns amândouă, fără să mai încercăm să câștigăm discuția.
Acum vorbim duminica și ne facem planuri de vizită. Nu mai răspund însă cu „cum vrei tu” la orice întrebare.
Încă mă întreb dacă puteam ajunge aici fără să ne rănim atât. Dar să-mi fie dor de fata mea nu înseamnă că trebuie să renunț iar la mine.