Am refuzat concediul cu familia soțului meu după trei veri petrecute la cratiță. El mi-a spus că îl fac de rușine, iar eu i-am arătat o singură fotografie
— Eu nu mai merg. Dacă vrei concediu cu maică-ta, du-te. Dar fără mine.
Radu a rămas cu bancnotele întinse pe masa din bucătărie. Tocmai scosese banii pentru avansul vilei din Eforie. Din sufragerie se auzea vocea soacrei mele, pe difuzor:
— Cum adică nu merge? Iar are ceva cu noi?
Am închis robinetul. Spălam caserolele rămase de la pachetul meu de serviciu. Era aproape zece seara și încă purtam pantalonii de la uniforma magazinului.
— N-am nimic cu nimeni. Vreau doar să mă odihnesc.
Radu a închis apelul fără să-și ia rămas-bun.
— Puteai să-mi spui înainte să promit. Acum mă faci de râs.
— Dar pe mine când m-ai întrebat?
Eram căsătoriți de șapte ani. În ultimii trei, concediul nostru însemnase aceeași vilă închiriată împreună cu părinții lui, sora lui, Cristina, soțul ei și cei doi copii. „Ieșim mai ieftin”, spunea mereu Radu.
Numai că ieftinul acela mă costa pe mine toate cele șapte zile.
În prima vară, m-am oferit să fac micul dejun. Mi se părea firesc. Soacra mea, Viorica, avea dureri de genunchi, Cristina avea copiii mici. Am spart ouă, am tăiat roșii, am spălat farfurii.
A doua zi, nimeni nu s-a mai oferit. A treia zi, mă strigau deja din curte:
— Elena, mai e cafea?
Până la sfârșitul săptămânii, știam unde ținea proprietara detergentul, dar nu apucasem să intru în mare decât de două ori.
Anul următor am spus că nu mai gătesc. Viorica a cumpărat carne și legume, apoi le-a pus în frigider.
— Doar n-o să dăm atâția bani la terase. Tu faci repede o ciorbă, că-ți iese bună.
Radu m-a pupat pe frunte și a plecat cu taică-său după bere. M-am supărat, am tăcut, am făcut ciorba. Aici am greșit și eu: speram să observe singuri.
În ultima vară mi-a venit să plâng lângă un lighean cu costume de baie. Ale copiilor Cristinei, ale soacrei, ale mele. Le clăteam de nisip fiindcă mașina vilei era stricată. Ceilalți plecaseră să prindă apusul.
Radu mi-a trimis o fotografie cu ei pe faleză. Sub ea scria: „Hai și tu!”
Atunci n-am răspuns. În bucătăria noastră, un an mai târziu, am căutat fotografia și i-am pus telefonul în față.
— Tu îți amintești apusul ăsta. Eu îmi amintesc că frecam un prosop pătat cu înghețată.
S-a uitat puțin, apoi a împins telefonul spre mine.
— Trebuia să lași totul acolo.
— Și cine făcea? Când am lăsat vasele, mama ta m-a întrebat dacă sunt supărată pe ea. Tu ai zis să nu stric atmosfera.
A tăcut. Își răsucea verigheta, cum făcea când nu-i convenea ceva, dar nici nu găsea răspuns.
Banii aceia de avans erau din plicul nostru pentru concediu. Eu pusesem acolo și plata pentru două duminici lucrate. Nu voiam să-i cheltui ca să mut bucătăria de acasă la mare.
— Nu-ți cer să nu-ți mai vezi familia, i-am spus. Cer cinci zile în care să nu mă strige nimeni din altă cameră fiindcă nu găsește lingurițele.
În noaptea aceea am dormit întorși cu spatele. Dimineața, Radu a plecat la service fără cafea. Am crezut că urma o săptămână de tăceri.
Seara a venit cu o întrebare:
— Dacă mergem numai noi, tu unde ai vrea?
M-am uitat la el, neîncrezătoare.
— La Sovata. O cameră mică. Și mâncăm undeva, nu gătim.
Am găsit cinci nopți, cu mic dejun inclus. Nu era mai ieftin decât partea noastră la vilă. Am renunțat la câteva cumpărături și am rezervat.
Greul a venit când a sunat acasă.
— Deci nevastă-ta nu ne mai suportă, a spus Viorica.
Radu s-a uitat spre mine. Mi s-a strâns stomacul.
— Mamă, noi am hotărât. Și anul trecut Elena a muncit mult acolo. Eu n-am văzut cât trebuia.
A urmat liniște. Apoi reproșuri. Cristina a scris pe grup că „unii au devenit prea pretențioși”. N-am răspuns. Radu nici el.
La Sovata, în prima dimineață, m-am trezit devreme și am vrut să mă ridic. Radu m-a prins ușor de mână.
— Mai stai. N-avem nimic de pregătit.
Am rămas. Apoi am plâns puțin, de oboseală, de ușurare, nici eu nu mai știu.
Încă mă doare că rudele ne judecă. Dar dacă liniștea tuturor depindea de oboseala mea, era chiar liniște?