Am pus toate economiile în casa mamei lui, iar după înmormântare sora soțului meu ne-a spus că trebuie să plecăm
— Până la sfârșitul lunii vreau casa liberă, a spus Cătălina, punând copia testamentului lângă cana copilului meu.
Aveam încă mâinile ude de la vase. Radu stătea pe scaunul pe care maică-sa îl folosise la ultima masă de Paște. Trecuseră două săptămâni de la înmormântare.
— Cum adică liberă? Aici locuim noi.
Cumnata mea și-a tras geanta în poală.
— Casa e a mea. Mama a hotărât.
M-am uitat la gresia de sub picioarele ei. O alesesem după trei seri de calcule, renunțând la mașină ca să putem plăti și încălzirea.
Cu patru ani înainte, casa avea igrasie până la ferestre și o sobă care scotea fum. Mama lui Radu, Elena, rămăsese singură și ne chemase din chiria noastră din Pitești.
— Veniți aici. Voi aveți grijă de mine, eu vă las casa. Ce să mai dați banii la străini?
Eu întrebasem atunci despre acte. Mi-e rușine și acum de cât de încet întrebasem.
— Le facem, mamă, ce atâta grabă? Suntem familie.
Radu mă rugase din ochi să nu insist.
Am băgat în casă toate economiile de la nuntă, banii strânși pentru avans la apartament și un credit de nevoi personale. Aproape două sute de mii de lei. Radu lucra la un service, eu eram casieră. Seara răzuiam pereți, duminica duceam moloz.
Fetița noastră, Ilinca, învățase culorile printre mostrele de lavabilă.
Soacra mea stătea în camera din față și ne făcea cafea. Uneori mă prindea de mână:
— Să mă ierți că vă chinuiți atâta.
O credeam recunoscătoare. Acum nu mai știu ce era în vocea ei.
Cătălina venea rar, de obicei cu o pungă de fructe. Avea apartamentul ei, cumpărat cu ajutorul părinților, și ne spunea că noi măcar aveam curte.
Când Elena s-a îmbolnăvit, eu am învățat programul pastilelor. Radu o ducea la analize. N-am ținut socoteala nopților sau a drumurilor. Facturile renovării, în schimb, le păstrasem.
La notar am aflat că testamentul fusese făcut cu șapte luni înainte să ne mutăm. Casa îi revenea Cătălinei, în limitele prevăzute de lege. Radu putea cere verificarea rezervei lui succesorale. Nu însemna însă că locuința devenea a noastră.
Am ieșit de acolo cu senzația că mersesem patru ani într-o direcție greșită.
— Tu știai? am întrebat-o pe Cătălina.
S-a uitat spre parcare.
— Știam că mama voia să-mi lase mie casa. Tu ai copil, pe Radu. Eu pe cine am?
Radu a izbucnit atunci, prima dată de când murise mama lui.
— Și ne-ai lăsat să schimbăm acoperișul? Ai ales cu noi ușile!
— Nu v-am obligat eu să faceți lux.
Lux. Centrala, instalația electrică arsă, baia în care nu mai curgea apă pe lângă cadă.
În seara aceea m-am certat și cu el.
— Eu am cerut acte. Tu mi-ai spus să nu-ți jignesc mama.
A rămas cu privirea în farfurie.
— Știu.
Mi-a fost mai greu să aud acel „știu” decât orice scuză. Nu puteam să-l fac singurul vinovat, dar nici să mă prefac că nu eram furioasă pe el.
Când Cătălina a venit după chei, Radu a pus pe masă un dosar cu facturi, extrase și fotografii.
— Vorbim prin avocat. Despre moștenire și despre banii investiți.
— Mă dai în judecată? Pe sora ta?
El a împins dosarul câțiva centimetri.
— Tu ne scoți din casă cu nepoata ta. Nu-mi cere mie să vorbesc acum despre familie.
Ne-am mutat înainte să se termine luna. Nu fiindcă ne lămurisem drepturile, ci fiindcă nu mai suportam să o văd măsurând camerele pentru mobilă.
Am închiriat două camere la etajul patru, fără lift. Avansul l-am împrumutat de la tata. Creditul pentru renovare îl plătim încă.
Avocata ne-a spus limpede: putem cere recuperarea unor cheltuieli, cu dovezi, dar procesul poate dura și nu avem garanția întregii sume.
Ilinca m-a întrebat în prima seară dacă poate lipi steluțe pe tavan.
Am vrut să spun da. Apoi mi-am amintit că trebuia să întreb proprietarul.
Radu a plâns în baie, cu apa pornită. N-am intrat. Mai târziu m-am așezat lângă el pe salteaua încă fără pat și l-am luat de mână.
Încercăm să ne ținem familia întreagă. Cu Cătălina vorbim doar prin avocată.
Poate într-o zi n-o să mă mai doară. Dar dacă iertarea înseamnă să renunțăm și la banii copilului nostru, mai e iertare sau e încă o nedreptate?