Când am încetat să le mai plătim ratele, copiii noștri au încetat să ne mai spună mamă și tată
— Dacă nu ne ajutați, să nu vă mai așteptați să venim! a spus fiica mea, împingând farfuria neatinsă spre mijlocul mesei.
Ion ținea lingura în mâna dreaptă. Stânga încă nu-l asculta bine după accidentul vascular. M-am uitat la degetele lui strânse pe marginea mesei și, pentru prima dată, n-am sărit să împac pe nimeni.
— Atunci nu veniți pentru bani, Ioana. Veniți când vă e dor.
Fiul nostru, Radu, a râs scurt.
— Iar începeți cu șantajul emoțional.
Am șaizeci și șapte de ani. Am lucrat la confecții, apoi am făcut curățenie într-o școală. Ion a fost lăcătuș. Pensiile noastre, adunate, trec puțin de cinci mii de lei. Nu murim de foame, dar nici nu scoatem bani din pereți.
Cu toate astea, ani întregi am găsit de unde să dăm.
Lui Radu îi trebuiau bani pentru rata apartamentului. Ioanei, pentru cardul de cumpărături, apoi pentru o reparație la mașină. Mereu era ceva urgent. Mereu până la salariu.
La început ne cereau împrumut. După o vreme, cuvântul a dispărut.
— Mamă, poți să-mi pui opt sute azi?
Atât. Fără „ce faci?”, fără „tata cum mai e?”. Eu întrebam de nepoți, de serviciu, de orice, numai să mai țină convorbirea două minute.
Ion se supăra când mă vedea renunțând la câte ceva.
— Iar nu ți-ai luat ochelarii?
— Luna viitoare. Radu are penalizare la rată.
Și el făcea la fel. A umblat o iarnă cu talpa desprinsă, fiindcă Ioana rămăsese în urmă cu niște plăți.
Ne mințeam frumos: sunt copiii noștri, pe cine să ajutăm?
Într-o marți dimineață, Ion a scăpat cana pe gresie. A încercat să spună ceva, dar vorbele nu mai ieșeau întregi. Am sunat la ambulanță cu mâinile atât de reci, că abia nimeream ecranul.
Din holul spitalului i-am sunat pe amândoi.
Radu avea o ședință. Ioana trebuia să ducă fata la pregătire.
— Vă țin la curent, am zis.
Le-am trimis mesaje după ce am vorbit cu medicul. Le-am spus secția, salonul, programul de vizită. Radu a răspuns cu „Bine, mamă”. Ioana a pus o inimioară.
Unsprezece zile a stat Ion internat.
N-au venit.
Vecina noastră, Doina, mi-a adus o supă într-un borcan și m-a dus de două ori cu mașina. Într-o seară m-a găsit pe casa scării, fiindcă uitasem cheile în ușă, pe dinăuntru. Plângeam de oboseală și de rușine, nici eu nu știu de ce rușine.
Ion mă întreba zilnic:
— Copiii au mai zis ceva?
— Sunt prinși, îi răspundeam.
În a opta zi, Radu mi-a scris că îi lipsesc o mie două sute de lei pentru rată.
Am privit mesajul din fața salonului. Aveam într-o pungă papucii lui Ion și o banană pe care mi-o păstrasem pentru cină.
Nu i-am trimis banii.
După externare, am pus pe masă bonurile de la farmacie și costurile pentru recuperare. Ion le-a privit mult.
— Noi ce facem dacă mai pățesc ceva?
Nu aveam niciun răspuns. Economiile noastre ajunseseră în ratele altora.
Am hotărât să nu mai dăm bani. Nu ca să-i pedepsim. Aveam nevoie să putem plăti un drum, un medicament, ajutor în casă dacă eu nu mai puteam.
I-am chemat duminică la masă. Au venit amândoi, fiindcă le spusesem că avem ceva important de discutat.
După ce le-am explicat, Ioana a început să plângă.
— Știți cât ne costă toate? Voi aveți apartamentul achitat!
— Și voi știați că tata e în spital, am spus.
Radu s-a ridicat să deschidă geamul, deși era frig.
— Nu poți să judeci iubirea după vizite. Avem și noi viața noastră.
— Dar banii noștri încap în viața voastră? a întrebat Ion.
S-a făcut liniște. Se auzea frigiderul.
Le-am spus că nu vrem cadouri. Că un telefon în care să nu ni se ceară nimic ne-ar face bine. Că puteau veni și pentru o jumătate de oră.
Atunci Ioana a împins farfuria și a spus că, fără ajutor, să nu-i mai așteptăm.
Au trecut patru luni. Radu ne-a scris că ne-am ales liniștea în locul copiilor. Ioana a spus că revine când ne „revenim și noi”.
Duminica încă pun uneori patru farfurii. Pe urmă iau două și le duc în dulap, înainte să mă vadă Ion.
Oare am fost egoistă când am păstrat banii pentru medicamentele noastre? Sau doar am spus prea târziu că și noi avem nevoie de cineva?