Mi-am vândut apartamentul ca să locuiesc cu fiul meu. După șase luni, nora mi-a spus să-mi mănânc cina în cameră

— Mamă, ia-ți farfuria în cameră. Vin niște prieteni și Mihaela zice că n-o să te simți în largul tău.

Sorin ținea ochii în frigider. Eu aveam șorțul pătat de sos și mâinile umflate după ce frământasem două tăvi de plăcintă pentru musafirii lor. Pe masă erau șase farfurii. A mea, nu.

— Și unde să mănânc? Pe marginea patului?

— Nu începe iar, te rog.

Atunci am desfăcut șorțul și l-am pus pe spătarul scaunului. Nu m-am mai întors după farfurie.

Cu șase luni înainte, vândusem apartamentul meu cu două camere din Ploiești. Șaizeci și opt de mii de euro. Banii pe treizeci și patru de ani de muncă la confecții și pe toate ratele plătite împreună cu bărbatul meu.

După ce rămăsesem văduvă, serile erau grele. Sorin venea duminica, se uita la pereții îngălbeniți și spunea:

— Ce rost are să stai singură? Luăm o casă mai mare. Ai camera ta, grădină, îl vezi pe Tudor zilnic.

— Dar să nu vă încurc.

— Mamă, cum să ne încurci? O să fie și casa ta.

L-am crezut. La notar, casa a fost trecută pe numele lui și al Mihaelei. Eu eram acolo cu geanta strânsă la piept, bucuroasă că ajut. Nimeni n-a pomenit despre vreun drept al meu de a locui acolo. Nici eu n-am întrebat. Mi-era rușine să par neîncrezătoare în copilul meu.

La început, Mihaela îmi aducea cafeaua în grădină. Îmi spunea „mama Elena” și mă întreba ce flori să punem lângă gard.

Apoi au început lucrurile mici.

— Dacă tot ești acasă, poți lua copilul de la școală?

Sigur că puteam.

— Pui și o mașină de rufe?

Puneam.

După o vreme, dacă nu era mâncarea gata la șase, Mihaela ridica toate capacele oalelor fără să spună nimic. Tăcerea aia mă făcea să mă ridic imediat de pe scaun.

Nici eu n-am fost ușor de suportat mereu. Îi spuneam că Tudor stă prea mult pe telefon. Mutam lucrurile în bucătărie unde mi se păreau mie mai la îndemână. O dată i-am zis că aruncă mâncare bună. Mi-a răspuns că în casa ei nu trebuie să dea socoteală.

În casa ei.

Am vrut să-i amintesc de bani, dar am înghițit vorbele. Nu voiam să cumpăr ascultarea nimănui. Voiam doar să nu mă simt tolerată.

Când am cerut o cheie de la poartă, Sorin a zis că mai face una. Trei săptămâni am ieșit numai când era cineva acasă. Pentru cumpărături aveam bani din pensia mea. Pentru o cheie, trebuia să tot rog.

În seara cu musafirii, Tudor a venit după mine.

— Buni, tu de ce nu mănânci cu noi?

— N-am poftă, dragul meu.

A lăsat lângă mine o bucată de plăcintă într-un șervețel. Am așteptat să închidă ușa și abia atunci am plâns.

Dimineața i-am chemat pe amândoi la masă.

— Vreau să lămurim unde locuiesc eu, de fapt.

Mihaela și-a încrucișat brațele.

— Elena, nici noi nu mai avem intimitate. Orice fac, parcă sunt verificată.

— Puteai să-mi spui înainte să-mi vând apartamentul.

Sorin a frecat cu degetul o pată de pe masă.

— Am crezut că ne descurcăm.

— Mi-ai cerut banii fiindcă voiai să stăm împreună sau fiindcă nu vă ajungeau pentru casă?

N-a răspuns imediat.

— Nu ne ajungeau, a spus până la urmă.

Asta m-a durut mai tare decât toate ușile închise.

Am stat două nopți la sora mea, Rodica. Ea m-a dus la o avocată. Fără promisiuni puse în acte, lucrurile erau complicate. Transferul bancar dovedea banii, nu și tot ce ne spuseserăm în bucătăria mea.

M-am întors cu un caiet. Scrisesem cheltuielile mele și cât costa o garsonieră de închiriat.

— Nu vă cer să mă iubiți după program. Dar nu mai rămân aici așteptând să-mi faceți loc.

Au urmat certuri. Sorin spunea că nu are de unde. Mihaela întreba dacă vreau să-i oblig să vândă casa. Până la urmă, după alte discuții la notar, au acceptat să-mi restituie banii în rate. Prima sumă a venit după ce Sorin și-a vândut mașina.

Acum stau într-o garsonieră. E mică, iar frigiderul bâzâie noaptea. Tudor vine sâmbăta. Sorin mă sună, dar încă vorbim cu grijă, de parcă ne doare gura.

Încă mă întreb dacă am greșit cerând să plec sau crezând că nu voi avea niciodată nevoie să plec.

Voi ați fi rămas, numai ca să nu se supere copilul?