Am auzit-o pe soacra mea spunând: „Vindeți apartamentul și îl salvăm pe fratele tău”. Soțul meu nu mi-a spus niciun cuvânt

— Ea o să facă scandal, dar până la urmă semnează. Unde să plece cu copilul?

Am rămas în hol, cu sacoșa de cartofi lipită de picior. Soacra mea stătea la masa din bucătărie. În fața ei erau actele apartamentului nostru, iar lângă ele, telefonul soțului meu.

— Cine semnează, mamă Elena? am întrebat.

Vlad s-a ridicat atât de repede, încât a împins scaunul în frigider.

— Ioana, trebuia să ajungi mai târziu.

Asta a spus. Nu „îți explic”. Nu „nu e ce crezi”. Trebuia să ajung mai târziu.

Pe ecran era un mesaj de la un agent imobiliar: „Confirmăm vizionarea pentru sâmbătă?”

Apartamentul nostru cu două camere, cumpărat cu credit pe treizeci de ani, era deja oferit spre vânzare.

M-am așezat fără să-mi scot geaca.

— De când?

Vlad se uita la mâinile lui.

— Doar am întrebat cât am putea lua. Nu am semnat nimic.

— De când, Vlad?

— De trei săptămâni.

De trei săptămâni eu comparam prețurile la carne, puneam bani deoparte pentru ghetele Ilincăi și îi spuneam lui că mai rezistăm până terminăm de plătit frigiderul.

Ei calculau cât valorează casa.

Cumnatul meu, Cătălin, avea datorii de aproape o sută optzeci de mii de lei. Credite la IFN-uri, împrumuturi de la cunoscuți, bani luați ca să acopere alți bani. La început ni se spusese că afacerea lui cu piese auto merge prost. Apoi aflasem de pariuri.

Îi mai dădusem economiile noastre o dată. Douăzeci de mii de lei. Vlad îmi jurase că era ultima oară.

— Îl amenință niște oameni, a spus soacră-mea. Tu înțelegi că poate păți ceva?

— Și soluția e să rămână nepoata dumneavoastră fără casă?

A pocnit cu palma în masă.

— Nu rămâne nimeni pe drumuri! Stați cu chirie o perioadă. Familia se ajută!

Mi-a urcat sângele în obraji.

— Familia eram și noi când am mâncat cartofi două săptămâni ca să-i trimitem lui bani.

— Să nu-mi scoți ochii pentru fiecare leu!

Vlad a încercat să ne oprească, dar ea vorbea peste el. Eu tremuram atât de tare, că mi-am prins mâinile între genunchi.

Avansul fusese făcut în mare parte din banii rămași după moartea tatălui meu. Vândusem bucata lui de pământ de lângă Buzău. Nu-mi cumpărasem nici măcar o pereche de cercei din banii aceia.

Îi pusesem în casa asta.

— Tata a muncit pentru pământul ăla, am spus. Nu pentru datoriile lui Cătălin.

Soacră-mea și-a strâns buzele.

— Apartamentul e și al băiatului meu.

— Exact. Și al meu.

Atunci s-a făcut liniște.

Ilinca dormea la mama în seara aceea. M-am bucurat că nu era acasă. Pe urmă mi s-a făcut rău: ei tocmai de aceea aleseseră seara aceea pentru discuția cu agentul.

Nu fusese o idee aruncată la nervi.

A doua zi am mers la o avocată. Mi-a explicat că locuința, fiind proprietate comună, nu putea fi vândută legal fără acordul meu și că ipoteca presupunea și demersuri cu banca. Am întrebat și ce ar însemna divorțul și partajul.

Seara i-am pus lui Vlad cartea de vizită pe masă.

— Nu vreau să divorțez. Dar dacă tu continui planul ăsta, cer divorțul și partea mea din apartament. Nu semnez vânzarea ca să-i plătesc fratelui tău datoriile.

A început să plângă în tăcere. Nu-l mai văzusem așa de când murise tatăl lui.

— Mi-e frică să nu pățească ceva Cătălin.

— Și mie. Dar de ce trebuie să ne pierdem noi casa? De ce nici măcar nu m-ai întrebat?

N-a răspuns imediat.

— Pentru că știam că ai să spui nu.

Aia m-a durut cel mai tare.

În dimineața următoare, a anulat vizionarea în fața mea. Apoi și-a sunat mama.

— Apartamentul nu se vinde. Îl ajut pe Cătălin să vorbească cu creditorii și mergem la poliție dacă e amenințat. Bani din casă nu primește.

Ea a țipat atât de tare, încât o auzeam de lângă chiuvetă. Vlad n-a închis. A ascultat, apoi a repetat același lucru.

Au trecut patru luni. Cătălin și-a vândut mașina, s-a angajat și încă are datorii. Noi am început consilierea de cuplu. Soacră-mea vorbește cu mine doar când întreabă de Ilinca.

Încă verific uneori sertarul cu acte. Nu sunt mândră, dar asta e.

Mi-am păstrat casa. Cu încrederea e mai greu: cum o reconstruiești lângă omul care conta pe faptul că n-ai unde să pleci?