Am intrat cu cheia în camera fiicei mele, convinsă că are nevoie de mine. Când mi-a cerut să plec, am înțeles că mă agățam de ea ca să nu rămân singură

— Pune cheia pe masă, mamă. Și, de acum înainte, mă suni înainte să vii.

Ioana stătea în mijlocul garsonierei cu mâinile încă umede de la vase. Eu țineam o cratiță de sarmale lipită de piept, prin prosopul înflorat, iar zeama fierbinte îmi trecuse prin material și mă ustura. În spatele ei, pe canapea, un băiat își trăgea în grabă un pulover. Nu văzusem decât două căni pe masă și o pereche de pantofi bărbătești lângă ușă, dar în capul meu se rostogoliseră deja toate nenorocirile posibile.

— Eu bat drumul de la Bârlad cu mâncare și tu mă dai afară?

— Nu te dau afară. Îți cer să nu mai intri peste mine.

Am pus cratița pe aragaz atât de tare, încât capacul a alunecat pe gresie. Băiatul s-a aplecat să-l ridice. Gestul lui firesc, aproape grijuliu, m-a înfuriat și mai mult. Era un străin care știa unde ținea fiica mea laveta, iar eu ajunsesem omul care trebuia să ceară voie la ușă.

Aveam cincizeci și patru de ani și, până în dimineața aceea, aș fi jurat că apropierea noastră era cel mai frumos lucru pe care îl făcusem în viață.

După moartea lui Dumitru, rămăseserăm doar noi două. El se prăbușise într-o joi, lângă masa din bucătărie, în timp ce întindea mâna după sare. Ioana avea paisprezece ani. Eu sunam la ambulanță, iar ea îi desfăcea nasturii cămășii, ascultând instrucțiunile femeii de la telefon. Multă vreme mi-am amintit mai limpede nasturele rupt decât înmormântarea. Îl găsisem sub frigider două săptămâni mai târziu și îl păstrasem într-o cutie de medicamente.

În prima noapte fără el, Ioana și-a adus perna în patul meu. În a doua, am chemat-o eu. Apoi ne-am obișnuit să adormim cu televizorul aprins și să ne întrebăm una pe alta, de zece ori pe zi, dacă suntem bine.

Eu lucram la o croitorie de cartier, făceam tivuri, schimbam fermoare și îngustam rochii cumpărate de pe internet. După program luam lucrări acasă. Ioana își făcea temele la un capăt al mesei, eu coseam la celălalt. Când ridicam ochii, era acolo. Când o apuca plânsul, lăsam acul jos.

Nu aveam bani mulți, dar aveam rânduiala noastră: sâmbăta mergeam în piață, duminica făceam ceva dulce, iar seara îmi povestea tot. Sau așa credeam.

Când a intrat la facultate în Iași, am plâns în baie, cu robinetul deschis. În fața ei am zâmbit și am spus că tatăl ei ar fi fost mândru. I-am pus în bagaj prosoape, borcane de zacuscă, medicamente pentru orice și o pereche de papuci de casă pe care nu i-a purtat niciodată.

Prima lună mă suna dimineața și seara. A doua lună, doar seara. În a treia au apărut mesajele: „Sunt la curs”, „Învăț”, „Te sun mâine”.

Eu citeam în ele altceva: că nu mai avea nevoie de mine.

La început mă descurcam cu grija. Îi trimiteam pachete, îi aminteam să-și plătească abonamentul, verificam dacă se îmbrăcase gros. Când nu răspundea, o sunam pe colega ei de cameră. O dată am sunat chiar la administrația căminului, fiindcă trecuseră patru ore și telefonul ei era închis.

— Mamă, eram la examen, mi-a spus atunci, cu o voce pe care nu i-o cunoșteam.

— De unde să știu eu?

— Ți-am spus aseară.

Îmi spusese. Dar faptul că știam unde era nu mă liniștise. Eu voiam să o aud.

După facultate, a găsit un post la un birou de proiectare și a închiriat garsoniera. I-am dat bani pentru garanție din economiile mele, banii puși deoparte pentru niște lucrări dentare. Ea nu știa de unde îi luasem și nici nu mă întrebase. Când mi-a lăsat o cheie, „pentru urgențe”, am simțit o ușurare pe care am ascuns-o, prefăcându-mă preocupată de încuietoare.

Am început să vin o dată la două săptămâni. Apoi mai des. Îi spălam geamurile, îi mutam lucrurile, îi aruncam ce consideram stricat. Într-o seară i-am făcut ordine în sertarul cu acte și am găsit o ofertă de serviciu la Cluj.

Nu mi-a trecut prin minte să închid sertarul.

Am sunat-o imediat.

— Pleci și mai departe?

A tăcut câteva secunde.

— De ce ai umblat acolo?

— Îți făceam curat.

— În dosarul meu cu acte?

M-am supărat pe tonul ei. Am vorbit despre chirii, despre cât de scump era orașul, despre faptul că la Iași avea deja un loc stabil. Nu am întrebat-o ce fel de muncă ar fi făcut acolo. Nici dacă și-o dorea.

În ziua cu sarmalele venisem hotărâtă să discutăm „ca între noi”. Nu o anunțasem, fiindcă la telefon îmi spusese că e ocupată și mă temeam că mi-ar găsi iar o scuză.

Băiatul de pe canapea se numea Radu. Era împreună cu Ioana de aproape un an.

De aproape un an.

— Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva?

Ioana i-a cerut lui Radu să ne lase puțin singure. El și-a luat geaca, m-a salutat politicos și a ieșit. După ce s-a închis ușa, ea s-a sprijinit de chiuvetă.

— N-am știut cum să-ți spun fără să-l transformi într-o anchetă.

— Adică eu sunt dușmanul tău?

— Nu. Dar orice lucru pe care nu-l faci tu pentru mine pare să te doară.

Mi-am scos portofelul din geantă și am început să-l răscolesc fără rost. Căutam batista, deși o aveam în buzunar.

— Când ai avut nevoie de bani pentru chirie, eram bună.

Ioana a închis ochii. Abia atunci am văzut cât era de obosită.

— Îți dau banii înapoi. Dar trebuia să-mi spui de la început dacă, odată cu ei, cumpărai și dreptul să hotărăști pentru mine.

— După tot ce am făcut…

M-am oprit. Era vorba pe care mi-o promisesem, când era mică, că n-o să i-o spun niciodată.

Ea s-a așezat pe scaun.

— Știu ce ai făcut. Știu că ai muncit până noaptea. Știu că ți-ai amânat dinții ca să mă ajuți cu garanția. Am văzut devizul în bucătărie, mamă. Și tocmai de asta îmi e atât de greu să-ți spun nu. Mă simt datoare și când vreau doar să-mi petrec sâmbăta cu cineva.

Am izbucnit în plâns. Nu frumos, nu în tăcere. Am plâns cu sughițuri, așa cum nu mai plânsesem din seara în care împărțisem hainele lui Dumitru.

— Și eu ce fac? am întrebat. Tu pleci, îți faci viața ta… Eu ce fac?

Ioana a început și ea să plângă, dar nu a venit să mă îmbrățișeze.

— Nu știu, mamă. Nu știu eu să-ți rezolv asta.

Am lăsat cheia pe masă și am plecat fără cratiță.

În autocar, cu geanta în brațe, mi-am compus în minte o sută de mesaje. În unele îi ceream iertare. În altele îi spuneam să nu mă mai caute. Cel mai rușinos era unul în care îmi imaginam că mi se întâmplă ceva, iar ea regretă cum se purtase cu mine. Nu l-am scris, dar faptul că îmi trecuse prin cap m-a speriat.

Acasă, frigiderul bâzâia în bucătăria goală. Am deschis ușa camerei ei și am văzut caietele de liceu, ursul cu o ureche descusută, halatul de baie rămas în cuier. Păstrasem totul ca și cum plecase numai până la magazin.

Trei zile nu am sunat-o. Îmi spuneam că îi respect dorința. În realitate, voiam să simtă lipsa mea.

Când m-a sunat, am lăsat telefonul să țârâie până aproape să se oprească.

— Ai ajuns bine atunci? m-a întrebat.

— Acum îți amintești?

A urmat o tăcere lungă.

— Uite de asta mi-e frică să te sun, a spus. Nu știu niciodată dacă vorbim sau trebuie întâi să-mi cer iertare.

Nu ne-am certat. A fost mai rău. Am vorbit despre vreme, apoi am închis.

Sora mea, Rodica, a venit în duminica următoare cu o pâine caldă. I-am povestit tot, așteptând să-mi dea dreptate. Ea m-a ascultat, rupând bucățele din colțul pâinii.

— Ileana, fata nu ți l-a luat pe Dumitru.

M-am ridicat de la masă.

— Ce legătură are?

— De când a murit el, când te sperii, o chemi pe ea. Era copil. Acum nu mai e. Și tu tot pe ea o chemi.

I-am spus să plece. Înainte să iasă, a lăsat pe frigider numărul unei psiholoage la care mersese o colegă de-a ei. Două săptămâni m-am prefăcut că nu-l văd.

Am sunat într-o dimineață de miercuri, după ce pregătisem din obișnuință două cești pentru ceai.

La prima întâlnire am vorbit mai ales despre Ioana. Despre cât de atentă fusese înainte și cât de rece devenise. Femeia m-a întrebat cum arăta o zi bună pentru mine, în afara zilelor petrecute cu fiica mea.

M-am gândit mult. Până atunci avusesem impresia că sunt doar o mamă părăsită. În cabinetul acela, cu geanta pe genunchi, m-am simțit și altceva: o femeie care nu mai știa ce îi place să facă.

Nu mi-am permis ședințe în fiecare săptămână. Mergeam de două ori pe lună, iar între ele încercam lucruri mici, unele aproape ridicole. Ieșeam la plimbare fără să-mi țin telefonul în palmă. O sunam pe Rodica fără să vorbesc numai despre Ioana. Am făcut programarea la dentist pe care o amânam de trei ani.

Fiicei mele i-am trimis, într-o seară, un mesaj scurt: „Îmi pare rău că ți-am umblat prin acte și că am venit fără să te anunț. Banii pentru garanție au fost ajutor, nu datorie. Dacă vrei, aș vrea să vorbim când poți.”

L-am citit de multe ori înainte să-l trimit. Îmi venea să adaug cât sufăr. Am șters propoziția.

M-a sunat a doua zi. Am vorbit aproape o oră. Mi-a spus despre postul de la Cluj, despre proiectele la care ar fi lucrat, despre salariu și perioada de probă. Am aflat că Radu rămânea deocamdată la Iași și că nici ei nu știau ce urma să se întâmple între ei.

— Și nu ți-e frică? am întrebat.

— Ba da. Dar aș vrea să încerc.

Am strâns atât de tare cana, încât m-a durut degetul. Voiam să-i enumăr toate motivele pentru care ar fi trebuit să rămână. În schimb, am întrebat-o când ar avea nevoie să se mute.

Nu am devenit peste noapte o mamă liniștită. Când a răcit și a avut febră, am căutat bilete de tren înainte s-o întreb dacă vrea să vin. Când nu mi-a răspuns într-o seară, am dormit prost și dimineața i-am scris un mesaj prea lung. Mi-am cerut scuze. Uneori s-a supărat. Alteori a avut răbdare.

Am stabilit să vorbim duminica, fără ca apelul să devină condică de prezență. Puteam să ne sunăm oricând, dar lipsa unui răspuns nu mai trebuia să declanșeze telefoane către prieteni sau colegi. Pentru vizite întrebam înainte. Mi s-au părut reguli reci, la început. Acum îmi dau seama că abia datorită lor a început să-mi povestească din nou lucruri pe care nu le aflam prin întrebări stăruitoare.

În camera ei am strâns caietele în cutii, după ce am întrebat-o ce vrea să păstreze. Nu i-am aruncat ursul. Mi-a cerut să i-l trimit, iar eu i-am cusut urechea înainte să-l împachetez. Lângă fereastră mi-am pus mașina de cusut și o lampă bună. Joia, Rodica vine la mine cu câte ceva de scurtat și stă la povești chiar dacă termin lucrul în zece minute.

Prima dată când Ioana m-a invitat la Cluj, am cumpărat bilet dus-întors. Două nopți, atât stabiliserăm. La plecare mi-a pus în geantă o caserolă cu prăjitură făcută de ea. Pe peron, m-a îmbrățișat și m-a ținut puțin mai mult decât mă așteptam.

— Să mă suni când ajungi, mamă.

Am râs, iar ea a râs cu mine.

În tren mi-a vibrat telefonul. Îmi trimisese o fotografie cu noi două, făcută în bucătăria ei. M-am uitat la chipul meu și m-am mirat că păream atât de liniștită. Apoi am pus telefonul în geantă și am desfăcut caserola.

Încă învăț să nu confund faptul că fiica mea se poate descurca fără mine cu teama că nu mă mai iubește.

Voi unde ați trage linia: când ajutorul unui părinte nu mai ușurează viața copilului, ci îl face să se simtă dator să rămână aproape?