Fiica mea mi-a ascuns sarcina timp de opt luni. Când am aflat că soacra ei știa totul, am întrebat-o de ce pe mine nu m-a vrut lângă ea

— În opt luni, mamă. Sunt însărcinată în opt luni.

Ioana stătea în prag, cu palma sub burtă, iar eu țineam o sacoșă cu borcane de zacuscă. Din bucătărie a apărut Mariana, soacra ei, cu un prosop pe umăr.

— Pune-o jos, mi-a zis. E grea.

Nu sacoșa mă trăgea spre podea.

— Ea știa?

Fiica mea a coborât ochii. Atât mi-a trebuit.

Venisem fără să anunț. De trei luni găsea motive să nu ne vedem: ture schimbate, răceală, Radu plecat cu mașina. Vorbeam la telefon, mereu pe fugă. Eu locuiam în Ploiești, ei în București. Nu eram la capătul lumii.

— Sunt mama ta, am spus.

— Știu.

— Și ai ales să-i spui unei străine?

Mariana a strâns prosopul între degete. Ioana s-a îndreptat imediat.

— Nu e o străină. Și dacă ai venit să țipi, te rog să pleci.

Am plecat. Borcanele le-am luat cu mine, de parcă ele aveau vreo vină.

În tren am plâns cu fața spre geam. Îmi crescusem fata aproape singură după divorț. Lucrasem la confecții, apoi la cantina unui liceu. Îi plătisem meditații din bani împrumutați. Purtasem aceleași ghete trei ierni ca ea să meargă în excursie.

Și pe mine nu mă sunase.

Seara i-am trimis un mesaj lung. Despre sacrificii, despre respect, despre cât mă rănise.

Mi-a răspuns dimineață:

„Exact mesajul ăsta e motivul pentru care nu ți-am spus.”

Am citit până aproape că n-am mai înțeles cuvintele.

Două zile n-am sunat-o. Așteptam să-și ceară scuze. A treia zi am sunat-o ca s-o întreb unde urma să nască.

— La stat. Ne-am interesat.

— Și cu banii cum faceți? Radu tot la depozit?

A tăcut.

— Vezi? a spus apoi. Nici nu m-ai întrebat dacă sunt bine.

Mi-am deschis gura să mă apăr. Că mă interesam, că nu întrebam degeaba. Dar mi-am auzit tonul: același cu care o întrebam în liceu de ce luase opt când colega ei luase zece.

— Ești bine? am întrebat.

— Acum sunt. La început am avut sângerări. Mi-a fost foarte frică.

Am apucat marginea mesei.

Mariana o dusese la spital. Mariana îi adusese supă când nu suporta mirosul de mâncare. Tot ea aflase prima că lui Radu îi reduseseră programul și că rămăseseră în urmă cu întreținerea.

— De ce nu mi-ai cerut mie?

— Pentru că întâi mi-ai fi spus că ne-am grăbit. După aia că trebuia să avem apartamentul nostru. Și abia pe urmă m-ai fi ajutat.

Am vrut să spun că nu era adevărat.

Dar eu îi spusesem, când se măritase, că dragostea nu plătește ratele. Când schimbase facultatea, nu vorbisem cu ea o săptămână. Când plângea după divorțul meu, îi ceream să fie tare, că eu aveam destule pe cap.

Pe atunci îi ziceam educație.

— Am făcut și lucruri bune, Ioana.

— Știu, mamă. Dar lângă tine mi-a fost mereu frică să greșesc.

Asta m-a durut mai rău decât ușa închisă.

Când s-a născut Tudor, am aflat printr-o fotografie. Avea căciulița puțin strâmbă și ochii închiși. Am stat cu telefonul la piept, apoi am întrebat când puteam veni.

„Duminică. O oră. Fără musafiri.”

Mi s-a părut umilitor să primesc programare la nepotul meu. Totuși, duminică eram la ușă la ora cerută.

Mariana spăla biberoane. Am simțit iar gelozia aceea urâtă, de mi-era și rușine.

Ioana mi l-a pus în brațe. Era cald și atât de mic, încât mi-am ținut respirația.

— Nu-i prea subțire păturica? mi-a scăpat.

Fiica mea a întins imediat mâinile după el.

— E bine așa, mamă.

— Bine. Scuză-mă.

Nu mi l-a luat. Dar nici nu s-a așezat lângă mine.

De atunci au trecut patru luni. Nu avem relația pe care mi-o imaginam. Uneori îmi trimite poze, alteori răspunde a doua zi. Eu încă mă supăr. Încă îmi vine să-i spun câte știu și câte nu știe ea.

Săptămâna trecută m-a sunat fiindcă Tudor nu dormea. Am ascultat-o fără să-i dau sfaturi.

— Poți să vii mâine să stai cu el cât fac un duș?

Am spus da. N-am adăugat nimic.

Mă întreb câte lucruri nu mi-a spus copilul meu fiindcă știa deja ce aveam să răspund.

Și cum îi arăt acum că poate veni la mine cu o greșeală, nu doar cu o reușită?